Pr. Alexandru Mazilu
  • 14 Decembrie 1909
  • Asău, Bacău
  • preot
  • 2 ani
  • Târgu Ocna, Peninsula (Valea Neagră), Borzești, Onești
  • 05 Octombrie 1978

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Primăria Com. Dofteana

Judeţul Bacău

Nr. 237 / 12 martie 1990

 

Notă de Relaţii

Primăria com. Dofteana, jud. Bacău, cunoaşte situaţia preotului Alexandru Mazilu, decedat la 5 octombrie 1978, repercursiunile avute de acesta şi de familia sa datorită prigoanei comuniste, înscenările ca deţinut politic, şi confirmă cele relatate în memoriul prof. Sivoglio Nicolae, asociindu-se ideii de reabilitare morală a acestuia.

Primar,

Ing. Mihai Lăzărescu

Secretar,

Ion Păscălin

 

Din octombrie 1944 până în octombrie 1978, adică de la prima arestare a preotului Alexandru Mazilu şi până la trecerea sa dintre cei vii, s-au scurs 34 ani, 34 ani de suferinţe, de spaime, de nopţi nedormite, de neîncredere în viitor, de tristeţi, de dezamăgiri, groază. Pentru ce toate acestea?

Pe parcursul atâtor arestări, nu s-a găsit niciodată temeiul unui singur proces măcar. Şi niciodată pe parcursul acestor decenii nu a avut siguranţa că pericolul de a fi din nou torturat a fost înlăturat definitiv. Viitorul copiilor săi era năruit fără speranţă de îndreptare, soarta soţiei sale şi a celorlalte rude pecetluită. Cu atari mâhniri fără mângâiere s-a stins.

Din octombrie 1978 până în decembrie 1989 au trecut 11 ani. Au apăsat umerii văduvei sale cu povara dreptăţii călcate în picioare, cerând, strigând, implorând clipa când va fi auzită, când cineva, o instanţă supremă va recunoaşte cu glas tare, să audă întreaga comună, tot judeţul, Moldova cât este de mare, ţara din fruntar în fruntar: preotul Alexandru Mazilu a suferit fără vină, a căzut sub tăişul unei răzbunări locale sau, şi mai abject, şi mai absurd, sub necesităţile birocratice ce au impus fiecărui judeţ să predea spre caznă martiri, numiţi pentru circumstanţă "duşmani de clasă", preferabil profesând creştinismul, adică dragostea dintre oameni, egalitatea, fraternitatea, libertatea lor, ideologie extrem de 'periculoasă', find exact opusul teoriei luptei de clasă, a urii dintre oameni, cu care şi-a motivat dictatura proletariatului holocaustul iniţiat şi desăvârşit timp de 45 ani în România.

Patruzeci şi cinci de ani din existenţa doamnei Mazilu închinaţi credinţei că dumnezeu şi oamenii o vor auzi!

După Revoluţia din Decembrie 1989, solicită "cu umilinţă şi lacrimi în ochi" să-i fie reabilitat post mortem soţul plecat într-o lume mai bună. Ce reabilitare juridică i s-ar putea face? Nu a fost acuzat de nimic; necum să fi fost declarat, în chip samavolnic şi mincinos, vinovat de ceva, spuneam, caz în care ar fi fost cuprins în amnistia generală a deţinuţilor politici acordată după Revoluţie.

Dar dacă ar fi fost condamnat, a cere reabilitarea printr-un surogat de tribunal, după Revoluţie, în baza unui cod penal criminal, din partea unor judecători mânjiţi de sânge, nu înseamnă nimic alta decât recunoaşterea juzilor, a instanţei lor, a codului lor, magistraţi care, pe deasupra, au acţionat şi în mod ilegal faţă de propriul cod, provocând nenumărate morţi şi orori inimaginabile, în numele unei puteri de stat ajunse la cârma Ţării prin falsificarea alegerilor, putere locală susţinută de o putere străină împotriva legalităţii democraţiei române.

Este oare înţelept să acordăm girul onestităţii noastre necinstei unei atari justiţii? Cui poate folosi că o instanţă murdară ecretează curăţia unui semen? Reabilitarea pronunţată de ea ar fi fost o insultă de care se cuvine să ne ferim nepângărirea morţilor.

Dar preotului Alexandru Mazilu nu i se poate conferi nici chiar această falsă reabilitare, deoarece nu a fost judecat vreodată. Cu alte cuvinte, nimeni nu l-a gsit vinovat de ceva.

Pe de altă parte, cu excepţia nomenclaturii, a organelor de represiune şi a celor ce le-au slujit cu prostie şi câinoşenie, nu există ins în România care să nu fi fost reabilitat prin revoluţia din Decembrie 1989 de condiţia de sclav al comunismului.

O judecare a unui proces de reabilitare după Revoluţie ar impune judecarea a milioane şi milioane de asemenea procese; dar astfel de procese ar atesta în mod netăgăduit o continuitate între iadul comunist care, pe rând, s-a numit "republică populară" şi "repubică socialistă" şi statul democrat România, post-revoluţionar, continuitate de fond de cneconceput, chiar dacă cei care au pus mâna pe aşa-zisa nouă putere, reprezentanţi ai vechii nomenclaturi, afirmând că o infirmă, au menţinut, până la alegerile din 1996, mai mult sau mai puţin pe faţă, structurile, instituţiile şi legile anterioare, fie şi boite cu un pospai de democraţie.

De ce fac această afirmaţie? Pentru că însăşi modificarea structurii legale a statului, lepădarea - deşi pro forma - de ideologia ucigaşă a comunismului din trecut, îmbrăcarea în haine vărgate, deşi pentru puţin timp, a unei mâini dintre principalii vinovaţi, execuţia (samavolnică) a dictatorului Ceauşescu şi a soţiei sale, presupun că orice fel de continuitate posibilă a fost abolită, de asemeni orice vină politică de ieri s-a preschimbat într-un merit politic pregătitor răsturnării bolşevismului naţional.

Astfel, preotul Alexandru Mazilu e recunoscut prin existenţa de netăgăduit a Revoluţiei, ca unul dintre eroii fără număr martirizaţi de către opresiunea delaţiunii şi a ticăloşiei aburcate în fruntea bucatelor, cu ajutorul bâtei, al delapidării, al falsificării, al vărsării de sânge.

Unica reabilitare care ar putea spăla memoria cinstei sale în faţa obştei de consăteni stă la îndemâna primăriei din Dofteana. Ea să apeleze la organele de drept, pentru identificarea anchetatorilor care, unul după celălalt, au recomandat trimiterea în lagăr a nefericitului preot, deşi nu-i găseau nici o culpă vrednică de întocmirea unui dosar juridic. Iar acestora să li se impună să-şi adune curajul ca, în lumea de astăzi, în care se bucură de toate drepturile şi libertăţile cetăţeneşti, să le explice sătenilor în ce menghine de oţel strânşi fiind, au ajuns ei înşişi să se lase împinşi spre crimă, ori să opteze pentru ea de bunăvoie, nu la una, ci la mii. Această mea culpa să se facă învederea autentificării nevinovăţiei celui decedat şi a împăcării conştiinţei proprii, cu atât mai mult cu cât ieri se băteau cu pumnul în piept în şedinţele de partid, cu prilejul autocriticilor şi demascărilor publica.

Când vom ajunge la astfel de recunoaşteri în auzul tuturora, când ele vor fi publicate în ziare, spre ştirea tuturor românilor, vom striga răspicat lumii: România renaşte din propria-i cenuşă!

Până atunci, stimată doamnă Alexandrina Mazilu, asiguraţi pe copiii domniei voastre că mucenicia părintelui lor, alături de toate celelalte martiraje ale foştilor deţinuţi politici, reabilitează Biserica Ortodoxă Română şi Naţia noastră în faţa Istoriei şi a Adevărului, pentru acea aproape jumătate de secol premergând jertfa supremă a tineretului, din decembrie 1989.

(Document publicat în Martiriul Bisericii Ortodoxe Române, Editura Ramida, 1994 și revista Vestitorul Ortodoxiei, anul VI, nr. 111 din 28 februarie 1994)


Notă:

Acestea le-am scris la puţin timp după primirea la A.D.F.P.R. a documentelor de mai sus, crezând că pot aduce o mângâiere văduvei şi copiilor aceluia care a fost preotul martir Alexandru Mazilu din Dofteana. Hazardul a voit să rătăcesc filele mele şi să le regăsesc abia după scurgerea câtorva ani. Nu ştiu ce răspuns a dat Asociaţia sau dacă a dat vreunul. Deoarece o copie a documentelor a ajuns şi la mine, mă simt dator în continuare presviterei Alexandrina Mazilu, din respect pentru mamele studenţilor mei creştină ce ne leagă într-o solidaritate de nediluat, pe profesor şi pe ucenicii săi.

Mă socotesc dator, spuneam, cu o faptă, aceea de a face publică suferinţa adormitului soţului său, a mult chinuitului preot Alexandru Mazilu.

În privinţa 'reabilitării', cred că solicitanta s-a edificat asupra tristului adevăr că, după revoluţie, nu s-au bucurat de reabilitări, neexplicite, decât foştii membrii cepex. teroriştilor nu li s-a aplicat reabilitarea, deoarece au fost sloboziţi înainte de a fi anchetaţi măcar. Astăzi conduc firme prospere în care au investit averile însuşite de la victimele lor de ieri şi prin jefuirea bietului român de roadele muncii sale timp de patruzei şi cinci de ani, ori cu ajutorul impozitării, ori cu acela al cotizaţiilor de un fel sau altul, ori prin neplata salariilor. Ei continuă să asuprească poporul român, cu mijloacele tiraneiei economice, perpetuând vechile lor legături cu mafia internaţională comunistă, prin mijlocirea căreia au vândut ieri copiii şi, n-ar fi de mirare s-o aflăm de la Televiziune într-o bună zi, continuă s-o facă.

Totuşi, Dumnezeu a trimis României îngerii care au stat cu pieptul gol şi cu flori în mâini în faţa armelor din mâinile fraţilor lor de generaţie. Dumnezeu ne-a călăuzit spre tărâmul nădejdii. Nu crede presvitera Alexandra Mazilu că această milă divină se datorează şi suferinţelor soţului său? Şi rugăciunilor lui? Este dumneaei edificată că revoluţia din Decembrie s-a clădit pe ciosvârtele întemniţaţilor de ieri? Pe inimile lor smulse din tihnă şi aruncate în colb câinilor sălbatici care le vegheau putrezirea de vii? Că preotul Alexandru nu a făcut alta decât să continue tradiţia împământenită de Domnul Iisus Hristos de a se lăsa jertfit, nevinovat fiind, de dragul mântuirii omenirii, în cazul în speţă - a României?

Astăzi numele preotului Alexandru Mazilu apare tipărit într-o carte cuprinzând pagini din istoria martiriului Bisericii Ortodoxe Române pe care a slujit-o în spiritul Evangheliei şi nu în litera Ei moartă, a slujit-o în duhul Ei, prin acceptarea muceniciei, fără cârtire, fără vindere de fraţi ca mijlocire a salvării proprii. Însă acest nume este de mult înscris în ceruri şi va rămâne pildă urmaşilor.

Setea de dreptate nesângeroasă a presviterei este de înţeles. Dar nu se cere dreptate de la tiran. Şi nu aştepţi semnul înţelegerii lui, că mintea lui de altundeva vine, nu de la Domnul iubirii de semen, ci de la stăpânul vărsării sângelui nevinovat.

Dreptate nu pot face decât cei drepţi. Cei nedrepţi vor perpetua nedreptatea în veac. Ei trebuie lăsaţi în balta lor de sânge, să se bucure, în ţarcul nelegiuirilor, de relele făptuite.

A-i chema să facă dreptate înseamnă a striga la un zid de piatră surd, mut şi ţeapăn.

(Mihai Rădulescu)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii