vezi galerie foto (4 foto)
Pr. Atanasie (Sandu) Ștefănescu
"În viaţă operăm cu trei categorii de valori: esenţiale, importante şi secundare. Esenţială este credinţa şi legătura cu Dumnezeu, care-i dau omului verticalitate, echilibru, pace. Importante sunt familia şi profesia. Secundare sunt cele care ţin de biologic: reproducere, nutriţie, distracţie... Şi închei cu amărăciune: Problema majoră este că azi oamenii trăiesc în secundar...!"
  • 30 Septembrie 1919
  • Orlea, Craiova
  • muncitor zilier
  • 20 ani
  • Craiova, Chişinău, Aiud, Canal, Poarta Albă
  • 28 Februarie 2008
  • Mănăstirea Petru Vodă
    • Oameni și fapte din vatra Aiudului

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Alexandru Ștefănescu, nea Sandu – pentru cei mai tineri – sau monahul Atanasie, din ultimii ani de viață, a fost un model de credință, de comportament, de verticalitate și de permanentă dăruire. Oltean din regiunea Corabiei, se încadrase, încă din adolescență, în Frățiile de Cruce, urmând, cu elanul tinereții, principiile educației moral-creștine ale școlii legionare de jertfire neîncetată pentru propășirea spirituală a neamului românesc.

A urmat o viață zbuciumată, cu arestări, temnițe și lagăre. Atunci când, pentru idealul ales, ți-ai oferit toată energia vieții tale, toată puterea de muncă și de sacrificiu, nimic nu ți se pare greu pentru împlinirea lui. Deosebit de activ, cu modestie și elan, încercase să se facă util în

toate împrejurările pe care viața i le-a oferit. Nu precupețea nici un efort când putea face un bine. În condițiile dure de anchetă și de închisoare, a fost un exemplu de dârzenie, de ținută impecabilă și de sacrificiu. Nu a făcut nici un compromis; nu s-a dezis niciodată de idealul tinereții sale, care i-a bucurat întreaga existență.

La eliberarea din lunga sa detenție, se căsătorește și se stabilește în Corabia. După 1989, când pensia i s-a mărit prin adăugarea unei compensații pentru cei 12 ani de detenție recunoscuți, Alexandru Ștefănescu își ajută discret vecinii ca și pe alți mulți oameni nevoiași. Avea permanent unul sau doi studenți din familii modeste pe care îi susținea financiar – fără ajutorul substanțial oferit de dumnealui, aceștia n-ar fi putut face facultatea.

În Corabia avea un sfat bun și un leac deosebit pentru diverse maladii, astfel încât toți cunoscuții îl salutau cu deosebit respect și apelau la sprijinul său, mai mult ca la un medic. Deși nu avea studii de specialitate, a avut ocazia în închisoare să deprindă din tainele acestei profesii de la medicii cu care a stat, aplicând ulterior cu succes tratamente simple și eficiente celor cărora specialiștii nu le găsiseră remediul.

L-am cunoscut pe Alexandru Ştefănescu în toamna anului 1992, la parastasul soţului meu, Nicolae Călinescu, cu care stătuse în închisorile comuniste. Împărtăşeam acelaşi ideal legionar (creştin şi naţional) contestat de mulţi, care nici măcar nu ştiau ce reprezintă; nu se străduiseră să-i cerceteze esenţa. Comuniştii reuşiseră să încarce numele de legionar cu cele mai groaznice epitete, creând în subconştientul uman o imagine sumbră de care oricine trebuie să se ferească. După moartea soțului meu, băiatul nostru, Dinu, student la medicină, ajunsese la concluzia că, pe măsura dispariției treptate a rezistenților anticomuniști, va rămâne tot o istorie falsă, scrisă de comuniști, dacă nu se va întreprinde ceva în această direcție. În consecință, cu concursul foștilor deținuți politici, a organizat o serie de manifestări (mese rotunde, conferințe, lansări de carte, comemorări) care să aducă lumină în falsurile realizate de comuniști, de-a lungul anilor.

A antrenat în această acțiune oameni de bună credință, cunoscători serioși ai perioadelor respective și ai adevăratelor valori. Probabil că dorința și eforturile noastre de a lămuri publicul larg prin aceste manifestări ne-a apropiat mult de Alexandru Ștefănescu. Pentru familia noastră, el a avut întotdeauna un sfat bun. În Craiova, aproape la toate aceste manifestări, era nelipsit. Când am plecat din Craiova, am continuat comunicarea cu dânsul prin corespondență.

Între cunoştinţele mele printre foştii deţinuţi politici nu am întâlnit pe nimeni cu un asemenea har de a se apropia de tineret. Nea Sandu era un autodidact, dar nu atât volumul şi cali­tatea cunoştinţelor pe care le utiliza, cât dragostea ce îi încălzea sufletul îi dădea putere în dorinţa de a se ataşa de tineri şi de a le transmite din valorile fundamentale ce duc spre esenţa credinţei creştine şi a iubirii de neam.

Nicăieri în țară nu a reușit cineva să antreneze profesori și elevi de liceu într-un spectacol de poezie Radu Gyr și Nichifor Crainic, așa cum a organizat dumnealui în Corabia. Spectacolul a fost așa de apreciat încât i s-a propus și efectuarea unui turneu, care, din păcate, nu a putut fi realizat din motive financiare.

O voință de fier și o perseverență deosebită, dar mai cu seamă credința în Dumnezeu l-au ajutat să învingă neajunsurile senectuții, precum și toate tarele căpătate de-a lungul perioadelor de detenție – pe care le definea metaforic închisorită. După ani de frumoasă conviețuire, soția sa se îmbolnăvește, iar el o îngrijește cu devotament. La scurt timp, inevitabilul se produce. Pierderea soției o suportă cu mare greutate. Reflectează să se retragă la mânăstire.

Ajunge la Petru-Vodă, unde îl întâlnește pe starețul Justin Pârvu, care îi arată multă înțelegere. Perioada de acomodare este grea la o vârstă înaintată. Alexandru Ștefănescu nu era omul superficial, pripit în asemenea hotărâri; un astfel de pas implica o enormă responsabilitate. După oscilări legate de faptul că ar putea să nu corespundă anumitor cerințe ale vieții monahale, după o analiză duhovnicească profundă, Alexandru Ștefănescu s-a înrolat hotărât în oastea lui Hristos, devenind monahul Atanasie.

Toată energia de care mai dispunea a pus-o cu mult curaj în slujba lui Hristos, a Ortodoxiei românești, în rugăciune permanentă pentru salvarea acestui neam, pentru a cărui înălțare morală și spirituală trudise o viață. Nu a dat uitării nici pe vechii camarazi de închisoare și de ideal
cărora le împărtășea, prin epistole, adevărurile fundamentale ale credinței creștine pe care le trăia din plin. În ultima zi a lunii februarie 2008, la Mânăstirea Petru-Vodă a adormit întru Domnul Monahul Atanasie, model de virtute creștină, exemplu viu pentru generațiile viitoare.

(Viorica Călinescu - Revista Rost, anul VII, nr. 79, 2009, pp. 23-24)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii