Ieromonahul Siluan AntociNăscut în satul Stăneşti, comuna Lunca, din judeţul Botoşani, Ieromonahul Siluan Antoci a intrat în monahism în anul 1995, la Mănăstirea Pângăraţi, Neamţ, unde a rămas până în anul 2012, când a venit la Mănăstirea Agafton. Ieromonanul Siluan Antoci a publicat o carte-document, recunoscând că a fost inspirat de exemplul unei mătuşi, maica Maria Andrei, izgonită din mănăstire în 1959. Nu uită chinul maicii Maria Andrei şi, intrat în monahism, începe o cercetare asiduă a anilor de jertfă, rezultatul muncii sale fiind volumul apărut în 2010, la Editura Doxologia a Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei, dedicat suferinţelor prin care a trecut Biserica Ortodoxă Româna în timpul regimului comunist (1948-1989): "Monahii ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist". De o mare valoare documentară, cartea "Monahii ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist" este o lucrare izvorâtă din evlavia şi din recunoştinţa autorului faţă de nevoinţele celor care au udat şi sfinţit cu lacrimile, sudoarea şi sângele lor pământul României.
În liniştea Mănăstirii Agafton, Ieromonahul Siluan Anton a acordat un interviu pentru cititorii Ştiri.Botoşani:

Reporter: Pornind de la Eminescu, Iorga, Luchian, Enescu, există la pământul acesta al Botoșanilor şi o emanaţie duhovnicească, şi vorbim aici despre părinţii Paisie Olaru şi Ilie Cleopa…

Ieromonah Siluan Antoci: …titani ai ortodoxiei…

- …dar îi mai avem pe părintele Dionisie Ignat (născut în 22 septembrie 1909, în Vornicenii Botoșanilor, trecut la cele veşnice în 2004, la Sfântul Munte Athos, este cel despre care se spune că l-ar fi convertit la ortodoxie pe Prinţul Charles), de asemenea o forţă în ortodoxie, pe Sfântul Ioan Iacob Hozevitul… Şi să nu uităm atâţia părinţi care se nevoiesc încă în Sfântul Munte, în special Avva Iulian de la Prodromu (născut în Vorona), considerat a fi duhovnicul tuturor românilor. Sunt atâţia oameni mari ai ortodoxiei şi ai ţării, credeţi că dacă oamenii de aici ar conştientiza această forţă a pământurilor Botoșanilor ar avea o şi mai mare trăire, ar fi acesta un izvor duhovnicesc din care să ne adăpăm?

La noi, este vorba în primul rând despre neputinţa neamului nostru! Românii au scris foarte puţin despre români. Ei se uită în curtea vecinului şi, deşi curtea lor e plină de flori şi de arbori frumoşi, li se pare că vecinul e mai gospodar. Dacă privim în istorie vedem că până la părintele Ioanichie Bălan, adică până prin anii 80-90, când părintele Ioanichie a scris Patericul românesc, nimeni nu s-a gândit să scrie despre români…

- Adica după secole de ortodoxism…

…de ortodoxism şi mărturisire! Sigur, putem scuza, să spunem că au fost timpul, istoria, războaiele, dar nu e o scuză! Grecii au stat atâta vreme sub turci şi au scris… Este o stare generală, nu numai a judeţului Botoşani. Aici, la Botoşani, parcă este chiar mai avansată puţin. Adică foarte puţini botoşăneni ţin aşa mult la Părintele Cleopa sau la Părintele Paisie sau la alţi părinţi, majoritatea i-au cunoscut pe aceşti părinţi, s-au întâlnit de fapt pe alte meleaguri, la Neamţ, în Sihăstria. Dar sunt şi aici oameni care îi au la mare evlavie pe aceşti părinţi. Şi am observat că această zonă a Botoșanilor are încă potenţialul de a dărui bisericii şi ţării oameni de valoare. Sunt aici copii de o inteligenţă extraordinară…

- În toate domeniile!

E adevărat! Aceşti mari părinţi ai noştri strălucesc prin smerenie. Absolut toţi! La toţi aceşti botoşăneni pe care i-aţi enumerat - Părintele Cleopa, Părintele Paisie Olaru, Părintele Dionisie Ignat, trecut de asemenea la cele veşnice, sau Părintele Iulian de la Prodromu, să îl ţină Dumnezeu sănătos pe marele duhovnic al românilor -  specificul lor a fost smerenia. Ei nu au căutat slava oamenilor, dimpotrivă! Au fost foarte prigoniţi, şi Părintele Cleopa, şi Părintele Paisie au fost foarte prigoniţi. Ei nu au fost înţeleşi cât au trăit, puţini i-au înţeles şi puţini şi-au dat seama de mărirea şi de slava cu care Dumnezeu i-a împodobit. "Domnul să vă ajute, Domnul să vă binecuvânteze, Domnul să vă acopere şi căsuţa şi măsuţa, mergeţi în pace", atât le spunea Părintele Paisie Olaru, şi mulţi credincioşi mi-au mărturisit că pur şi simplu zburau după aceste cuvinte simple ale unui fără şcoală, simplu, dar care purta Duhul Sfânt! Părintele Cleopa, cum spunea "Mânca-v-ar Raiul"! Păi dacă stai şi cugeţi la acest cuvânt vezi în el întreaga bucurie a acestui om. Iubea oamenii, iar un om care iubeşte şi se jertfeşte iubeşte pe toată lumea. "Dacă aş avea o traistă, v-aş pune acolo şi v-aş duce pe toţi în Rai!", spunea Părintele Cleopa… Aceştia sunt mari sfinţi ai bisericii, şi sigur vor fi canonizaţi. Să nu uităm că ţinutul Botoșanilor a dat şi un patriarh, Teoctist! Şi nu oricare patriarh, un patriarh călugăr din toate punctele de vedere, care a plecat la mănăstire de la 12 ani şi niciodată nu a uitat plaiurile pe care s-a născut. Nu trebuie să se piardă acest potenţial al Botoșanilor de a dărui bisericii şi ţării oameni de valoare.

-Ce are acest ţinut de a dăruit atâtea valori?

Ţinutul acesta are haina smereniei, haina smereniei lui Hristos. Şi aceasta o vezi în primul rând la omul de la ţară, în evlavia lui, în simplitatea şi curăţia credinţei lui. Credinţa cea sinceră şi nevinovată pe care o insuflă copiilor. Cred că taina acestui lucru este familia şi smerenia, şi apropierea de Hristos a acestor oameni care atunci când nu plouă plâng şi se uită la cer, altă scăpare nu au, când peste aceste zone au trecut tot felul de prigoane, au plâns şi s-au uitat la cer, scăparea lor a fost cerul şi desişul codrilor, care a ştiut să-i înveţe frumuseţea lui Dumnezeu, codrii în care s-au ascuns au fost pentru ei a doua casă părintească, o casă duhovniească. Şi Eminescu a fost inspirat de codrii Botoșanilor, şi Iorga pomeneşte despre frumuseţile Botoșanilor, cu siguranţă Enescu s-a inspirat din cântecul păsărilor. Părintele Cleopa spunea atât de frumos: "Trebuie să înţelegi limba codrului dacă vrei să fii pustnic"!

-Cum aţi găsit Agaftonul după Pângăraţi, după atâtea alte mănăstiri mari? Îmi vorbeaţi într-o convorbire anterioară despre un Duh al Păcii pe care l-aţi simţit la Mănăstirea Agafton.

Fiind botoşănean născut în Zlatunoaia, Lunca, am trecut de multe ori pe lângă Mănăstirea Agafton, dar nu am intrat. Mai târziu am citit despre Agafton, despre legătura lui Eminescu cu Mănăstirea Agafton. Ştiam ceva vag… Şi iată, cu ajutorul lui Dumnezeu am ajuns aici. În viaţa noastră nimic nu este întâmplător, absolut nimic! Nu ne facem planuri de viitor, pentru că viitorul este al lui Dumnezeu. Noi mulţumim lui Dumnezeu pentru prezent şi ne rugăm să ne ierte pentru trecut. Viitorul este al Lui. Nu am venit cu gândul de a pleca de la Agafton, dacă ai gândul acesta nu mai trăieşti prezentul.

- Avem motive, deci, să spunem că la Agafton a venit un preot care vrea să clădească…

Mănăstirea aceasta a fost numită atât de frumos de Mitropolitul Sebastian Rusan Mănăstirea Păcii, asta se întâmpla prin '56, în perioada când Mitropolitul Sebastian Rusan păstorea Mitropolia noastră, şi îi era foarte dragă Mănăstirea Agafton. Aici erau atunci cam 350 de măicuţe care se nevoiau în aceste case…

- Era una dintre cele mai mari mănăstiri din ţară. Statisticile spun că în 1950 numără 400 de maici.

Da, a fost una dintre cele mai mari mănăstiri. Şi acest mitropolit o numea Mănăstirea Păcii. Am rămas profund impresionat când la 1 august, acum o lună, slujind aici Mitropolitul Serafim al Germaniei, în cuvântul către maici a spus acelaşi lucru: "Mănăstirea aceasta are Duhul Păcii!". M-am gândit imediat la Mitropolitul Sebastian, iată, doi mitropoliţi au vorbit despre acest loc care are Duh de Pace, bineînţeles pacea lui Hristos. Botoşănenii, în dorul lor de Dumnezeu, aleargă după pace, după frumuseţile naturi, şi poate nu îşi dau seama că la 9 km de municipiul Botoşani este o mănăstire în care te întâlneşti cu pacea. Agaftonul aşa l-am văzut şi eu, la prima Sfânta Liturghie, am gustat din această pace a sa, izvorâtă desigur din nevoinţă, rugăciunile şi din martiriul celor care au stat aici. În '59, când maicile au fost scoase afară de decret, aici au curs lacrimi de sânge. Să scoţi afară fiinţe nevinovate, aruncate în vâltoarea lumii, fără nimic… Durerera acestor fiinţe a fost că nu li se mai dădea voie să se întoarcă la ceea ce au iubit, în Casa Domnului, pentru că un monah se simte bine în mănăstire. Majoritatea maicilor bătrâne s-au reîntors din lume, dar cu dureri şi cu neputințe… Mănăstirea Agafton a fost cred că cel mai tare lovită…

- De ce?

Şi eu mă întreb de ce oare? Poate legătura mănăstirii cu Mitropolitul Sebastian, care nu a acceptat să fie îngrijit decât de o maică de la Agafton… Se ştie că el a fost otrăvit de comunişti, şi el ştia că este otrăvit şi că va muri, şi nu a acceptat decât o maică de la Agafton lângă el. Ar fi unul dintre motive…

- Vedem şi parcursul ulterior, când aici s-a făcut o secţie a CAP-ului, apoi au fost aduşi bolnavi psihici, iar după 1990 s-a înfiinţat şi o tabără zgomotoasă, care le-a chinuit pe maici…

Satana a vrut să alunge exact Duhul Păcii, şi nu a reuşit! S-a vrut să se şteargă orice urmă! Agaftonul are legături cu marii oameni de cultură ai ţării noastre, de acest locuri sunt legate numele lui Eminescu, Iorga...

- Se păstrează şi azi chilia în care a locuit una dintre mătuşile lui Eminescu, o casă în care Eminescu venea în anii copilăriei… În cimitirul mănăstirii sunt înmormântate cele trei surori ale Ralucăi Iurascu, mama poetului…

…Fevronia, Olimpiada şi Xenia şi o verişoară, care s-au nevoit aici. Se păstrează o casă. Toate mătuşile au avut câte o casă, dar una se păstrează. Cum spunea Eminescu: "Fiind băiet păduri cutreieram…", dacă ne uităm unde e Ipotestiul şi unde e Agaftonul, vedem că le desparte o pădure prin care Eminescu a trecut, şi nu mergea în altă parte decât la mănăstire.

- Nu ar trebui ca autorităţile judeţene să valorifice din punct de vedere turistic acest loc?

Autorităţile statului, Biserica, trebuie să pună în valoare ce s-a păstrat. Eminescu este prezent la Agafton, dar nu-l văd oamenii. Ştim că în ultimele clipe de viaţă s-a gândit la Agafton...

- În ultimele clipe i-ar fi spus duhovnicului că vrea să audă clopotele de la Agafton!

Eminescu a început cu Agaftonul şi a sfârşit cu Agaftonul. Este foarte interesant! A făcut primii paşi ai copilăriei la Agafton şi şi-a dorit să se întoarcă aici în ultima clipă. S-a făcut puţin pe partea autorităţilor locale în privinţa aceasta. Este poet naţional, cred că ar trebui să privim cu mai mult atenţie. Să lase deoparte echipele de fotbal, discuţiile nefolositoare din politică şi dintre partide, şi unde au fost puşi de către oameni fiecare să se gândească la faptul că răspund în faţa lui Dumnezeu. Ar trebui să privească cu seriozitate şi să se gândească în primul rând că sunt români, în al doilea rând că sunt botoşăneni, şi apoi că sunt creştini. Dacă ei s-ar gândi cu toată seriozitatea că sunt crestin-ortodocși şi ar avea în prim plan acest lucru, ortodoxia, ar face şi faptele ortodoxiei. Înainte de a fi politician, botoşănean, înainte de a fi ce vrei tu să fii, fratele meu, ai fost botezat în cristelniţă, şi aceea este mama ta a doua. Şi dacă eşti un an de zile pus undeva, dacă Părintele Arsenie Papacioc spune că fiecare clipă este timpul, tu eşti pentru 4 ani, şi dacă în 4 ani nu ai făcut nimic pentru biserica ta, pentru judeţul tău, pentru ţara ta, ce ai făcut atunci? Firme, afaceri... Atunci eşti un om de nimic şi de nimic vei fi, nu te va pomeni nimeni, cum au fost şi alţii înainte, şi vei rămâne uitat. Trebuie să faci ceva pentru oameni, cu toată conştiinţa şi frica de Dumnezeu…

- Concret, ce este de făcut?

Fiecare ar trebui să facă ceea ce poate. Conştiinţa fiecărui om îi spune ce poate. Unde eşti tu fă ce trebuie să faci, pentru binele aproapelui, pentru Slava lui Dumnezeu.

- Ați publicat în urmă cu doi ani cartea "Monahii ortodoxe purtătoare de lumină în întunericul comunist"...

Da, este lucrarea mea de diplomă, am ţinut să fie publicată pentru că am intrat în viaţa monahală la îndemnul unei maici, o mătuşă a mea…

- Până să studiaţi pentru această carte cunoşteaţi aspecte din perioada respectivă?

Cunoșteam din spusele mătuşii mele, care a fost în mănăstire, apoi izgonită cu decretul din 1959. De la ea ştiam despre drama acestor femei-martir. Am văzut că s-a scris mult despre cei care au suferit în temniţe, şi mi-am zis că nu se poate să nu fie şi parte femeiască ce a mărturisit pe Hristos în perioada comunistă. Am căutat şi am găsit că au fost femei-bărbate care au suferit pentru Hristos şi în temniţă, şi această prigoană, a martirajului de lungă durată, şi mă refer la maicile care au fost scoase din mănăstiri. Eu am tratat maicile care au suferit închise. Cred că nu am scris cât s-a putut, este loc şi de mai mult şi de mai bine, dar cred că trebuie aprofundat acest subiect, al martiriului nostru feminin.

- Ați studiat dosarele Securităţii, despre care spuneaţi că au făcut şi un mare serviciu prin faptul că au lăsat dovezi ale jertfei…

Nu tot ce scrie în acele dosare e adevărat, trebuie să priveşti şi printre rânduri. Dar am găsit, de exemplu, că Maica Mihaela Iordache a fost pedepsită pentru că a făcut o coroniţă de flori din paiele din saltea probabil, de Anul Nou. A fost pedepsită cu 7 zile de izolare la carceră…

- O pedeapsă foarte greu de suportat şi de bărbaţi…

Regim cumplit! Cumplit! Ea a şi murit în temniţă. O alta a fost pedepsită pentru că a scris ceva pe un săpun. Acestea sunt lucruri găsite în dosar. Nu ştiu dacă am făcut ceva, se poate face şi scrie mult mai mult…

- Înseamnă că aveţi încă mult de lucru!

Dumnezeu să ne ajute şi să dea Dumnezeu să scoatem la lumină aceste flori ale ortodoxiei noastre româneşti, că sunt atât de frumoase! Părinţii au mărturisit pe Dumnezeu într-un fel, maicile izgonite au mărturisit în alt fel, maicile închise în alt fel…

- Părintele Arsenie Papacioc răspundea supărat oarecum la întrebarea "Unde era Biserica Ortodoxă în timpul comunismului?". Şi Părintele Arsenie spunea: "Biserica Ortodoxă era în temniţă, dar poporul român unde era?"…

Poporul român era, şi el, într-o temniţă şi mai mare! Tot martirii închisorilor au spus: Am ieşit dintr-o temniţă şi am găsit altă temniţă! Era o temniţă mai mare, dar tot temniţă, se ştie. Cine face astăzi elogii comunismului să facă, dar nu ştiu ce-i cu ei…

- După ce afli despre suferinţele îndurate, dacă citeşti "Întoarcerea la Hristos", de Ioan Ianolide, parcă nu te mai plângi pentru orice, parcă nu mai e viaţa aşa de grea… Ce avem de învăţat, până la urmă, de la aceşti martiri?
La Sfântul Munte - cartea lui Ianolide a fost tradusă şi în greceşte - am găsit un părinte care poartă această carte la subsuoară peste tot, atât de mult o iubeşte! Un alt părinte rus, aflând că sunt român, mi-a spus: "Aaa, România, Valeriu Gafencu". Vă daţi seama, martirii aceştia au impresionat o lume!

- Vor fi canonizaţi?

Avem Sfântul Sinod, avem Biserica noastră. Trebuie să avem încredere în ierarhii noştri. Să nu uităm că Părinţii noştri au purtat această haină a smereniei. Marii noştri părinţi! Ei au vrut să stea necunoscuţi, aceasta este caracteristica marilor părinţi. Neputinţa noastră, a celor care i-am cunoscut, este că nu-i facem cunoscuţi. Dar ei au avut această smerenie. Şi când martirii vor dori să fie canonizaţi, când va hotărî Bunul Dumnezeu, lucrurile vor curge de la sine. Timpul va hotărî. Vor fi canonizaţi.

- Cu ce ne ajută astăzi cunoaşterea suferinţelor acestor martiri?

Că o maică a fost închisă, izolată, bătută, fără aer, mâncare, că nu se spala deloc, obligată să stea în anumită poziţie, pentru că nu numai bărbaţii, şi femeile au trecut prin acest chin continuu. Păi, mai poţi gândi? Când maicile au fost scoase din mănăstiri fără nimic, numai cu hainele pe ele, şi nu s-au căsătorit, nu s-au lepădat de Hristos, nu au cârtit împotriva comunismului, au dus Crucea suferinţei. Au primit de la Hristos cu bucurie în sufletele lor această suferinţă. Nu au cârtit. Noi, cum simţim puţină durere, cum ne plângem… Suntem foarte plângăcioşi, suntem un neam de plângăcioşi…

- Ne-am obişnuit ca politicienii să ne plângă de milă, să ne spună că suntem săraci şi că dacă îi vom alege pe ei o vom duce bine. Nu am văzut politicieni care să ne spună: Trebuie să munciţi, să aveţi credinţa şi apoi o duceţi bine!

Dacă vom munci toţi, o vom duce bine! Dacă nu munceşti, sigur că o duci rău!

- România de azi o duce bine sau nu?

Eu sunt tânăr, nu pot să caracterizez România prin ochii unui tânăr. Mie îmi place să privesc cerul, să ascult păsările, să văd frumuseţea pădurii… Pentru mine, România e frumoasă!

- Depinde, aşadar, la ce ne raportăm!

România este ţara mea şi o iubesc cum este ea acum. O iubesc! Este ţara mea, nu pot să o vorbesc de rău. Din ea mănânc eu, din ea mă îmbrac eu. Aici sunt părinţii şi strămoşii mei. Trebuie să o iubesc!

- Oare nu o iubim toţi?

Nu ştiu! Vedeţi, se duc în străinătate şi vin apoi… Cu câtă durere îi auzi: "Ei, România! Aşa-i în România…". Îi auzi prin piaţă, pe stradă… După trei ani în Italia, uiţi mama care te-a alăptat?

- Iarăși, depinde la ce ne raportăm…

Toți o vedem cum este, nu putem face o definiţie a României de ieri şi de azi. Eu cred că trebuie să ascultăm mai des Imnul naţional, şi în special prima strofă! Cu multă seriozitate! Eu cred că dormin, 20 de ani de somn avem…

- Să ne ajute Dumnezeu...

…să ne trezim!

(A consemnat Florentina Toniţă - Știri.Botoșani.ro)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii