vezi galerie foto (2 foto)
Pr. Ioan Constantinescu
  • 19 Octombrie 1906
  • Cerbureni, Argeș
  • preot
  • Jilava
  • 18 Iulie 1959

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

În cronica rezistenţei antitotalitariste din România, operaţiunile iniţiate de gruparea de partizani “Haiducii Muscelului”, care a acţionat pe versanţii sudici ai Munţilor Făgăraş, constituie un episod de referinţă al luptei împotriva regimului comunist instaurat prin forţă, de către trupele sovietice “eliberatoare”. În confruntarea inegală cu aparatul represiv al statului comunist totalitar, au căzut eroic la datorie numeroşi fii ai plaiurilor muscelene, menţinând, prin exemplul lor, nestinsă, flacăra vie a speranţei în reîntronarea idealurilor de libertate pe pământul sfânt al patriei.

Amplificarea excesivă a “culpabilităţii” participanţilor la această luptă eroică, în “retortele” aberantei justiţii “democrat-populare” total aservite unui regim de reprimare a libertăţii de conştiinţă, se înscria în practica arhicunoscută a torţionarilor comunişti.

Vinovat fără vină

Sentinţa Tribunalului Militar al Regiunii a II-a Militare nr. 107 din 19 mai 1959, de condamnare la moarte a unui apostol al libertăţii, după consemnarea elementelor de natură pur biografică, insera vinovăţii şocante prin măsluirea adevărului: “CONSTANTINESCU IOAN, născut la 19 octombrie 1906, în satul Cerbureni, comuna Valea Iaşului; fiul lui Gheorghe şi Victoria, domiciliat în satul Poenărei, comuna Corbi; preot, căsătorit, cu trei copii, a fost recrutat în banda teroristă - sic! - Arnăuţoiu, în toamna anului 1951, de către Andreescu Nicolae, preot în Nucşoara, şi, la puţine zile după aceea, a pus la dispoziţia bandei o mare cantitate de armament şi muniţii, care se găseau ascunse în turla bisericii din Poenărei, unde le-a pus cumnatul său, Popescu Gheorghe, şi unde el oficia slujba religioasă. În acest fel, a dat ocazia membrilor fugari ai bandei ca să intre în posesia a 10 arme militare de calibre şi sisteme diferite şi o mare cantitate de muniţiuni. El personal a dat teroriştilor fugari un pistolet t.t. şi 100 cartuşe pe care le-a procurat de la elementele de sprijin a bandei”.

Operaţiunea de mistificare a adevărului, regizată de Securitatea piteşteană de oribilă reputaţie, printr-un scenariu odios, prestabilit, includea învinuirea falsă a preotului paroh de coparticipare la acţiunea de depozitare a armamentului în turla bisericii în care slujea şi, evident, la dotarea cu armament şi muniţii a partizanilor din Munţii Făgăraş. Ampla declaraţie a preotului Nicolae Andreescu dată la Securitate, referitoare la armele şi muniţiile ascunse în podul bisericii din Poenărei de către învăţătorul Gheorghe Popescu, relevă contextul recrutării de către partizani a parohului bisericii transformate, fără ştirea sa, în depozit de armament destinat acţiunii de rezistenţă armată anticomunistă, semnatarul declaraţiei, convins de nevinovăţia parohului, reluând obsesiv ideea: “Ion Constantinescu mi-a declarat că nu cunoaşte nimic despre existenţa unui depozit de armament în podul bisericii din Poenărei”.

Atras în capcană

Momentul “recrutării” parohului bisericii din Poenărei, la cererea partizanilor Petre şi Toma Arnăuţoiu, a fost ales cu extremă abilitate de către preotul Nicolae Andreescu… Întrucât calea de înapoiere spre casă a preotului Ioan Constantinescu care oficiase, împreună cu el, slujba religioasă de înmormântare a enoriaşului Gheorghe Băcioiu de lângă Corbşori, trecea pe lângă grajdul unde se ascundeau partizanii, preotul Nicolae Andreescu stabilise un consemn cu aceştia, ca, în cazul în care, preotul Ioan Constantinescu ar accepta să-i vadă, să-l provoace la “o discuţie despre bandă, pentru ca ei personal să îl audă ce zice” şi să hotărască în consecinţă: “I-am spus lui Constantinescu Ion că eu m-am întâlnit cu teroriştii Arnăuţoiu Toma şi Arnăuţoiu Petre şi că aceştia au informaţii despre existenţa unui depozit de armament în podul bisericii din Poenărei. Constantinescu Ion mi-a declarat că nu cunoaşte nimic. În continuare, eu i-am spus tot ce aflasem şi l-am întrebat pe Constantinescu Ion dacă ar avea curajul să se întâlnească cu bandiţii şi să le dea armamentul. Deşi Constantinescu Ion manifestase şi exprimase neîncredere privind cele ce-i spusesem eu, totuşi a spus că are curaj să se întâlnească cu ei. Fiind de acord, i-am promis că-i voi face legătura cu fugarii şi i-am precizat că ei se găsesc în podul grajdului proprietatea mea, situat la râul Doamna, la o distanţă de circa 100 m de unde noi aveam această discuţie. Ajungând în apropierea grajdului, l-am întrebat cu voce tare pe Constantinescu Ion: Ce ai face dacă te-ai întâlni acum cu Toma Arnăuţoiu?, la care Constantinescu Ion a răspuns: Vezi de treabă că glumeşti, nu sunt ei pe aici ! După cum ne înţelesesem, am rostit parola Cantemir, am intrat cu Constantinescu Ion în grajd; a coborât mai întâi Arnăuţoiu Toma şi apoi Arnăuţoiu Petre şi în felul acesta s-a făcut legătura între bandă şi Constantinescu Ion”.1 O întâlnire nefastă, pe un drum care venea de la o înmormântare, drum ce avea să-l ducă spre propria sa moarte pe parohul bisericii din Poenărei…

Evident că, fiind pus în această conjunctură dramatică, fără ieşire, a acceptat să se întâlnească cu partizanii, convins, probabil, că numai aceştia îl mai puteau salva dintr-o situaţie extrem de periculoasă, deoarece erau în joc atât libertatea sa personală, cât şi profesiunea de preot… Ca preot, ar fi fost acuzat, cu certitudine, de către conducerea Bisericii Ortodoxe Române că a profanat locaşul său de cult încredinţat spre păstorire prin depozitarea unor arme în podul bisericii, iar, în acelaşi timp, Securitatea l-ar fi învinuit că armamentul fusese ascuns în acel “loc inimaginabil chiar şi pentru organele sale de anchetă”, ca fiind destinat partizanilor care acţionau în munţi…

Eliminarea, pe această cale, a armamentului - dacă într-adevăr exista acolo, în biserica sa! - îi părea, desigur, singura ieşire din acest terifiant impas… Aşa că preotul s-a lăsat în mâna destinului, pentru că o altă mână, iresponsabilă, din neamul său, cea a învăţătorului Gheorghe Popescu, care locuia peste drum de biserică, profanase locaşul de cult din Poenărei… Declaraţia preotului Ioan Constantinescu în cursul cruntelor interogatorii de la Securitate este menită să stabilească, printre altele, contextul existenţial dramatic în care parohul bisericii avea să-şi ducă, în continuare, crucea vieţii sale: “După ce am făcut cunoştinţă, teroriştii Toma şi Petre Arnăuţoiu mi-au spus că, în podul bisericii, se găseşte ascuns armament militar, cerându-mi, în acelaşi timp, cheia pentru a-l ridica. În discuţiile ce le-am purtat, teroriştii mi-au afirmat că ei au venit să-mi facă acest mare bine şi faptul că, pentru aceasta, şi eu trebuie să-i subvenţionez material pe viitor”.2 Un şantaj pe care preotul Ioan Constantinescu va trebui să-l accepte, întrucât calea deconspirării organelor Securităţii a acestei acţiuni în care erau implicaţi partizanii, un preot prieten, dar, mai ales, cumnatul său, învăţătorul Gheorghe Popescu, era o cale a delaţiunii care i-ar fi măcinat sufletul său de creştin tot restul vieţii…

Aberanta înlănţuire a acuzelor de “colaborare” smulse cu brutalitate, prin tortură, va fi infirmată în “procesul” intim familial, prin “spovedania” de la suflet la suflet, când mărturia soţiei preotului, Justina Constantinescu, ea însăşi condamnată la 15 ani muncă silnică pentru “omitere de denunţ”, va disocia minciuna de adevăr, precizând că “acuzatul” fusese înştiinţat de către preotul Nicolae Andreescu despre existenţa unor arme destinate partizanilor, depozitate pe ascuns în podul bisericii satului de învăţătorul Gheorghe Popescu - veste cutremurătoare pentru preotul Ioan Gh. Constantinescu, care considera profanarea, în acest mod inimaginabil, a sfântului locaş “o pedeapsă cruntă, nemeritată, dată de Dumnezeu, mai ales că el se trudise din greu să dureze din temelii această casă a Domnului” - monumentala Biserică de lemn “Cuvioasa Paraschiva”, edificată între anii 1937-1943, pe baza proiectului renumitului arhitect muscelean Dimitrie Ionescu-Berechet.

Şoc în comunitate

Mărturiile familiale au întotdeauna girul autenticităţii, întrucât dispar tendinţele motivate, de altfel, de diluare a adevărului în marea incertitudinilor şi a speranţelor maculate de perspectiva “gulagului” comunist. Reluând monstruoasa sentinţă, potrivit căreia “preotul Ion Constantinescu personal s-a înarmat cu o puşcă militară, o puşcă de vânătoare şi un pistolet, pentru a fi gata pregătit de a trece la acţiuni împotriva statului”, convertirea adevărului în minciună este de o crasă insolenţă.

Comunitatea sătească din Poenărei, pe care o păstorise cu devotament şi jertfire de sine, ar fi fost, cu certitudine, în total dezacord cu o asemenea gravă învinuire “confecţionată” de artizanii răului, adusă slujitorului bisericii lor din sat, al cărui comportament moral fusese exemplar. Din memoria obştii, nu se putea şterge uşor imaginea fidelă a duhovnicului lor, purtător de grijă pentru comunitate, prilejuind, prin intervenţia sa, electrificarea satului Poenărei înaintea altor localităţi mai mari din jur, preocupat continuu nu numai de sănătatea sufletului celor încredinţaţi spre vrednică păstorire, dar şi pentru cea a trupului, preotul Ioan Constantinescu acordând primul ajutor unor suferinzi sărmani din sat, în imposibilitate de a se deplasa la un spital, făcându-le injecţiile prescrise de medic, chiar şi extracţii dentare, parohul lor fiind - după confesiunea unui consătean - “doctorul nostru fără de arginţi”.

Duhovnic în accepţia cea mai profundă a cuvântului, ajutorând pe cei neajutoraţi, dându-le sentimentul celor însinguraţi că trăiesc într-o obşte unită, care îi simte, fără niciun discernământ, ai ei, preotul Ioan Constantinescu avea reputaţia unui adevărat păstor spiritual, fiind, potrivit aceluiaşi enoriaş, “o nesecată fântână de leac”, din credinţa sa, adăpându-se sufletele unor oameni descumpăniţi veniţi spre spovedanie şi din alte zări, uneori, foarte îndepărtate de satul Poenărei. De aceea, este întru totul aberantă atribuirea unor învinuiri imaginare, etichetarea ca “terorist” a unui om care a slujit numai adevărul şi iubirea faţă de aproapele, sub pretextul participării, cu numele conspirativ “Micu”, în gruparea “Partizanii libertăţii” - poate cel mai puternic detaşament naţional de rezistenţă anticomunistă, situat nu numai geografic, dar şi moral, la cea mai înaltă altitudine, prin atitudinea fermă promovată consecvent de către membrii săi împotriva unor precepte fals egalitariste răspândite pretutindeni, pe meridianele şi paralele patriei, de “crivăţul roşu” stârnit de bolşevismul asiatic al “geniilor” falimentarei ideologii marxist-leniniste.

Nedeconspirarea locului în care “Partizanii libertăţii” se adăposteau - aflat la circa un kilometru de casa preotului, într-o grotă amenajată în Râpile cu Brazi, ajutorarea lor permanentă cu alimente, procurarea unor surse informative (un aparat de radio) şi a altor materiale “conspirative” vizând evoluţia sau, mai exact, involuţia flagelului de “ciumă roşie” în ţară şi pe mapamond, hrana spirituală oferită partizanilor prin intermediul volumelor cu conţinut religios (o Biblie, o Cazanie ş.a.), dar şi patriotic (versuri aparţinând poetului martir Radu Gyr şi altor barzi ai libertăţii) constituiau “capete de acuzare” care nu ofereau suficiente motive pentru aplicarea unor articole din Codul penal comunist, care prevedeau pedeapsa capitală, pentru asemenea “delicte” împotriva Securităţii statului. Minciuna dirijată a “justiţiei democrat-populare” pregătea, în retortele alchimiei ei criminale, eliminând orice urmă de adevăr, culpabilizarea gravă a preotului, insinuându-se că ar fi “pus la cale săvârşirea a numeroase acte de teroare împotriva organelor de stat şi a membrilor PMR”, imputându-i-se, de asemenea, faptul că “a avut un rol deosebit de important în nedescoperirea la timp a bandei”.

Duhovnic şi om de cultură

Autor al unor importante studii şi articole cu conţinut moral-religios şi metodic publicate în periodice bisericeşti: “Metoda practică a predării învăţământului religios în şcoala primară” (1944), “Obiceiurile strămoşeşti şi obiceiurile noastre” (1940), “Iubirea creştină” (1939), “Despre trebuinţa religiei în omenire” (1936), “Taina sfântă a căsătoriei” (1935), “Buna creştere a copiilor” (1933) ş.a., preotul Ioan Constantinescu a fost acuzat de procurarea unor “materiale de propagandă contrarevoluţionară”, de multiplicarea şi difuzarea, în obştea sătească şi nu numai, a versurilor interzise ale poetului-martir Radu Gyr. Preotul Ioan Constantinescu, care cunoscuse personal pe bardul câmpulungean, tăinuia mărturia de preţ a unei versiuni a “manifestului” liric al acestuia, îndemnând la o sfântă revoltă împotriva comunismului ateu.

O anume comuniune spirituală se va fi statornicit între poet şi preotul cărturar de la Poenărei, care releva, în articolele sale, printre altele, forţa regeneratoare a religiei în viaţa poporului român: “Credinţele religioase - precum consemna, în studiul Metoda practică a predării învăţământului religios în şcoala primară3, - alcătuiesc un fond sufletesc comun tuturor credincioşilor şi când acest fond de idei, sentimente şi obiceiuri este comun naţiunii întregi, atunci religia este pentru neam o mare putere de viaţă, căci toţi fiii lui se simt mai uniţi în faţa primejdiei de orice fel care-i ameninţă”.

Cu această convingere, se va fi avântat în lupta împotriva duşmanilor religiei, împotriva celor fără credinţă, fără Dumnezeu…

De teamă că va fi depistat de către organele represive ale Securităţii, manuscrisul poeziei lui Radu Gyr încredinţat spre păstrare, a fost sortit, împreună cu alte mărturii, “purgatoriului”, şi numai datorită memorării versurilor de către fiica preotului, prof. Iuliana Constantinescu-Preduţ - condamnată şi ea, pentru “omitere de denunţ”, la 12 ani muncă silnică -, una dintre variantele poemului “Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane” a putut fi salvată, restituindu-se, astfel, memoriei colective, versurile omise din versiunea publicată în revista “Memoria” nr. 3 din 1992: “Cu crucea prin suflet de doruri amare,/ Cu vreri răstignite sub negre prigoane,/ Cu vise ucise de crunta teroare,/ Ridică-te, Gheorghe, ridică-te, Ioane!”.

Executat la Jilava

Memoria confiscată de regimul comunist a traversat, prin tunelul gândurilor imposibil de cenzurat, infernul obscurităţii generate de marxism-leninism. Reiterând relaţiile de suflet dintre poetul Radu Gyr şi destinatarii manuscrisului: învăţătorul Gheorghe Popescu şi preotul Ioan Constantinescu din Poenărei, o ipoteză seductivă ar pleda pentru raportarea numelor invocate de poet - Gheorghe şi Ion - la persoane identificabile, deşi supoziţia pare greu de acceptat, întrucât, în onomastica naţională, aceste nume de persoane au devenit aproape “generice” pentru neamul românesc. Revenind la “depozitara” acestor versuri, aş releva adânca durere a preotului Ioan Constantinescu, care a albit în noaptea când a aflat că şi fiica lui mai mare, Iuliana, însărcinată în luna a şaptea, fusese arestată şi supusă unor repetate interogatorii de către criminala Securitate din Piteşti. De altfel, ea va da naştere, între zidurile Închisorii Văcăreşti, unei fetiţe: Justina-Libertatea, pe care nu va avea bucuria s-o revadă decât peste şase ani, după eliberarea sa din detenţie, în anul 1964, deoarece, imediat după naştere, îi fusese smulsă de la sân şi încredinţată unui orfelinat…

Cu durerea de a-şi fi lăsat soţia şi pe fiica cea mare pe drumul amar al temniţelor comuniste, cu neliniştea că şi ceilalţi doi fii vor fi împărtăşit soarta lor, cu tristeţea că ţara însăşi era înrobită unor străini de neam, se va fi stins în crunta noapte de 18/19 iulie 1959, la ora 22.30, în Închisoarea Jilava, făcându-şi semnul crucii, înainte ca armele ucigaşe să-i sfârtece trupul, preotul-martir Ioan Constantinescu, cu credinţa în Dumnezeul cel Atotputernic şi în veşnicia aspiraţiei spre libertate a poporului român, pentru slobozenia căruia s-a jertfit…

(Prof. Grigore Constantinescu - Revista Argeș Expres)


1. Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Fond Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, Dosar 1238, vol. 45

2. Arhiva Ministerului Apărării Naţionale, Fond Tribunalul Militar al Regiunii a II-a Militare, Dosar 1238, vol. 46

3. Revista “Tomis”, Episcopia de Constanţa, anul XXI, 1944, iulie-septembrie, nr. 7-9, pag. 72-82

Comments   
  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#1 Mariana Badea » 30-11-2015 01:59

Dle. prof. Grigore Constantinescu, am intalnit frecvent in toate art. ref la rezistenta din zona Poinarei, numele preotului N. Andreescu, al presbiterei Maria Andreescu, al preotului Lemnaru si al familiilor acestora. De ce oare ei nu sunt nominalizati in acest tabel si despre ei nu sunt scrise informatii, desi au facut ani grei prin temnitele comuniste femeile, iar preotii au fost condamnati la moarte ? Eu sunt din C. de Arges si am auzit numele acestor eroi de la parintii mei! Cu multa recunostinta, astept informatii si despre actiunile lor.

Mariana Badea

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii