vezi galerie foto (1 foto)
Pr. Ioan Popescu-Băldescu
  • 17 Iulie 1886
  • Mihăileștii de Sus, Olt
  • preot
  • Ghencea, Coasta Galeș
  • 24 Septembrie 1952

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Din generație în generație, în familia noastră, a Băldeștilor, a existat câte un preot. Eu, tatăl meu, bunicul și... ducându-mă tot în urmă, stră și stră-bunicul; și...

Ca să nu mă înfund însă în veacuri, voi începe cu străbunicul, preotul Ilie Băldescu, din comuna Mihăiești, județul Olt. Căsătorit cu o simplă țărancă, dar de mult bun simț, Maria, va avea trei feciori: Ioan, Radu și Marin.

Spre cinstea lor, toți trei băieții, dați la școli, s-au realizat. Astfel, cel dintâi născut, Ioan, a devenit preot; al doilea, Radu, a îmbrățișat cariera armelor, ajungând până la gradul de general; iar al treilea, Marin, s-a afirmat în domeniul învățământului, obținând gradul de inspector școlar.

Din cele trei progenituri, singurul care a avut urmaș de partea bărbătească a fost Ioan Băldescu, tatăl meu. Am fost botezat Emil-Emilian. Cel dintâi băiat dintr-o pleiadă de opt copii. Conform tradiției de familie, am fost destinat preoției. Era de fapt și dorința mea căci deprinsesem de la tata adevărul că... preotul trebuia să fie un ”medic” al sufletului omenesc. Mi-aduc aminte, când m-am hotărât să iau calea Bisericii, tata m-a întrebat: „Te simți în stare de așa ceva?”. Și eu i-am răspuns că da. (...)

Totul părea firesc, normal, până când... până când în țara noastră s-a instituit comunismul. A fost momentul crucial, când destinul țării, direcționat pe linia creștinismului și a iubirii de țară, și-a schimbat sensul, orientat de-acum spre ateism și spre... internaționalismul proletar. (...) Din jugul comunist, aruncați în sclavie printre atâția alții, familia noastră nu putea absenta. Cel dintâi tribut l-a plăcit fratele tatei, unchiul meu, generalul Radu Băldescu. (...) Tragedia unchiului meu va fi să se continue cu tragedia fatelui său, preotul Ioan Băldescu, tată meu, și, în continuare, cu mine.

Dar mai întâi câteva cuvinte despre tatăl meu. Absolvise seminarul în 1906 la București. În vederea preoțirii, se căsătorise cu o fată din apropierea satului său natal, Mihăilești. Implicat însă în mișcările țărănești din 1907, urmărit ca instigator, a trebuit să părăsească locul natal, trimis departe, preot în comuna Seaca, județul Teleorman.

Era în anul 1908. Ajunsese acolo cu tânăra lui soție care purta un copil în brațe, pe mine. Seaca - după cum spune și numele - era un sat sărac, vreo 260 de gospodării. L-a primit în gazdă un bătrân văduv, fără copii, care până la urmă, prin testament, i-a lăsat casa. Acolo s-au născut și ceilalți copii, opt de toți. Mizeria din jur era mare. Nici un preot nu rezistase acolo mai mult de doi ani. Țăranii lucrau pe moșia unui anume Mauriciu Blanck, o moșie de vreo 4350 de pogoane, dată pe mâna unor arendași veroși, ca frații Mone și un anume Hasan Rudolf.

Tata, om sensibil la suferințele țăranilor, a angajat lupta cu arendașii și proprietarul. Aceștia au încarcat în diverse feluri să-l corupă. N-au reușit. În lupta sa, buni aliați ai tatei s-au dovedit Nicolae Iorga și Tache Protopopescu. Mai ales Iorga, căruia tata îi furniza multe subiecte demne să fie comentate în periodicul ”Neamul românesc”, ziarul lui Iorga. Așa, prin strădaniile lui, s-a reușit ca moșia să fie smulsă din mâinile arendașilor hrăpăreți și să fie luată de Casa rurală. Atunci a și obținut satul un izlaz de 1350 de pogoane, rămas bun al satului, cum nu avea nici o comună din jur. El se întindea până în Dunăre și a fsot extrem de util oamenilor, căci șeptelul a crescut imediat.

Tot așa, la împroprietărirea de după război, tata, personal, a participat la măsurarea terenurilor atribuite țăranilor, așa fel că nu a rămas nici un nemulțumit. Oamenii locului îl iubeau, pot spune că îl venerau. Dar îl apreciau și superiorii lui. Așa se face că în iulie 1919, a fost numit protoiereu - rang mare bisericesc - nu era o performanță oarecare. Funcția îl obliga să răspundă de 4 mari orașe: Turnu Măgurele, Roșiorii de Vede, Alexandria și Zimnicea.

La plecarea sa din comuna Seaca, o comună pe care o găsise ca vai de ea, lăsase în urma lui câteva remarcabile realizări: două lăcașuri de școli, o modernă clădire a Primăriei, o biserică nouă (sfințită în 1916), o casă parohială cu 7 camere, o Bancă populară și un dispensar medical. Sunt locuri care există și azi. Bătrânii din Seaca, câți mai sunt, sunt martori că toate astea se datorează preotului Ioan Băldescu, care n-a trecut pe-acolo zadarnic.

Cu toată funcția lui de protoiereu, tata n-a vrut să părăsească definitiv comuna Seaca. Dar în 1928, o hotărâre a patriarhului Miron Cristea l-a obligat să se mute la Turnu Măgurele, capitala protoieriei. Fiindcă nu vrea să renunțe la slujba religioasă, i-a fost atribuită catedrala Sf. Haralambie din Turnu Măgurele. Plecat din comuna Seaca, nu se va desprinde totuși cu totul de ea, căci își va păstra acolo o ”sfoară de moșie”, adică 5,25 hectare de pământ, pe care, an de an, le va lucra cu propriile mâini. Nu va trece însă mult timp și, tocmai pentru acest pământ, va fi incriminat drept ”chiabur” (1952), plătind asta cu viața. Dar nu numai calitatea lui de ”chiabur” va fi de vină, ci și faptul că era preot și, încă și mai grav, făcuse politică liberală. În adevăr, la alegerile din 1933 fusese ales senator pe listele partidului liberal.

Preot, chiabur, liberal... prea multe ”culpe” în ochii comuniștilor! Va fi să plătească pentru ele.

Trăznetul va fi să cadă în ziua de 15 august 1952, ziua Sfintei Maria-mari. Era spre seară, cred că ora 10 sau 10 și jumătate, când mă despărțisem de dânsul. Aproape întreaga seară discutasem cu el despre soarta tragică a fratelui său, generalul Radu Băldescu, unchiul meu, arestat cu un an în urmă. Încercam să găsim o soluție cum am putea ajunge la el, căci de când fusese arestat, nu mai știam nimic despre dânsul. Fără să vrea, Securitatea... ne-a dat o mână de ajutor. Abia ajuns acasă a fost arestat și tata. În aceeași noapte și eu. Noi doi ridicați din Turnu Măgurele. Vom afla mai târziu, în lagărul de la Ghencea, unde am fost duși, că tot în aceeași noapte fusese arestat și unchiul meu, Marin Băldescu, fratele tatii, care locuia în comuna Mihăești din județul Olt. Noi nu eram o excepție fiindcă în aceeași noapte au avut loc masive arestări în întreaga țară. (...)

Îmbarcați noaptea în două camioane pline cu tot ce avea mai bun în materie de spiritualitate orașul Turnu Măgurele, sub paza securiștilor, am ajuns spre zori în lagărul de la Ghencea.

În fața mea se deschidea o lume ciudată. Îmi închipuisem până atunci că închisoarea e destinată celor care ucid, care fură, distrug, etc.. Și deodată... Priveam cătușele de la mâini și lanțurile de la picioarele mele și ale celor de lângă mine și mi-am dat seama că nu periculozitatea noastră îi făcuse pe securiști să ne pună în lanțuri, ci plăcerea lor de-a ne umili. De fapt, ăsta a fost începutul. Șirul umilințelor se va continua și pentru mulți dintre noi se va încheia cu moartea.

La Ghencea ni s-au scos lanțurile. Am fost înghesuiți claie peste grămadă în niște barăci. Eram împreună cu tata, nu mă despărțisem de el. Îngândurați amândoi, neștiind ce ne mai așteaptă, grija cea mare era pentru cei lăsați acasă. Mama rămăsese singură, fără nici un ajutor, căci pensia tatii fusese sistată cu câteva luni în urmă. La fel soția mea, casnică, având de îngrijit doi copii mici. Eu eram singurul lor sprijin. Mă gândeam că dacă vor fi dați afară din casa parohială, cum era de presupus și cum s-a și întâmplat, nu vor avea unde să se ducă. Toate astea nu i le spuneam tatii, și nici el mie, dar erau scrise în privirile noastre. Singura noastră consolare era că totuși noi doi eram unul lângă altul. În rugăciunile mele secrete, adresate bunului Dumnezeu, asta îl și imploram: pe drumul acestui calvar care abia începea să nu ne despartă niciodată unul de celălalt. Și bunul Dumnezeu mi-a ascultat ruga.

La începutul lui septembrie tata s-a îmbolnăvit. Suferea mai mult de o boală de inimă, dar acum se accentuase. Respira din ce în ce mai greu. L-am dus la infirmeria lagărului. Medicul de acolo s-a îndurat să-l interneze, dar medicamentele lipseau. A stat acolo vreo 10 zile. Dar n-a ieşit într-o stare sanitară mai bună. Abia trecuse de vârsta de 66 ani şi nu mi-aş fi închipuit că viaţa lui îşi începuse… numărătoarea inversă.

La 18 septembrie am fost scoşi toţi din barăci şi duşi pe platoul de adunare. Venise o comisie să facă trierea. Se spunea că pentru a-i lua pe cei apţi de muncă să-i ducă la Canal. Aşa a şi fost. Dar n-au luat numai pe cei sănătoşi. Cum a fost tata.

A doua zi, 19 septembrie, lotul destinat să ia drumul Canalului, vreo 400 de oameni, am fost urcaţi în camioane şi duşi pe o linie dosnică din gara Bucureşti-triaj. Acolo am fost îmbarcaţi în câteva dube de cale ferată. Înghesuiala era de nedescris. Eu îl ţineam îmbrăţişat pe tata, încercând să-l aduc în aproprierea unei ferestruici zăbrelite pe unde mai venea puţin aer. Dar nu mai era pic de loc. Între picioarele noastre, culcat, era protoiereul din Alexandria, preotul Serculescu, bolnav şi el. Ca să nu-l strivim, stăteam într-un picior.

A doua zi, 20 septembrie, în zori, am simţit sub noi hurducăturile podului de la Cernavodă. Treceam în Dobrogea. Şi deodată, nu ştiu cine dintre noi a făcut presupunerea că nu-i vorba de nici un Canal, ci ne vor duce să ne arunce în mare. O presupunere logică, căci prea erau mulţi bolnavi printre noi.

Trenul însă s-a oprit în gara Dorobanţi. Am fost daţi jos şi încolonaţi. Între securiştii înarmaţi am străbătut oraşul, îndreptându-ne spre Coasta Galeşului, o colonie în formare. La trecerea jalnicului nostru convoi, localnicii, stând la distanţă, ne priveau cu uimire. I-am zărit pe mulţi cum îşi ştergeau lacrimile.

Când am ajuns sus, pe platoul dintre barăci, ni s-a ordonat să ne aşezăm. Pământul era umed şi bătea un vânt tăios. A venit comandantul şi a făcut apelul. După care a zis: «Aţi fost aduşi aici ca să executaţi o muncă de 60 de luni». Era sentinţa noastră de care abia acum luam cunoştinţă.

A doua zi, zi de duminică, am început corvoada prin colonie; să terminăm construcţia barăcilor, să aşezăm priciurile, să săpăm gropile pentru closete etc. Era răgazul nostru, de «aclimatizare», să zic aşa, cu noua noastră puşcărie. Aşa am aflat că apa era adusă tocmai de la Constanţa, în sacale, şi numai pentru bucătărie. Ne-au lămurit repede şi de ce: din ea se gătea şi la cantina securiştilor. Din această apă nu aveam voie să folosim nici un strop pentru spălat.

Necazul meu era că fusesem separat de tata. El era într-o brigadă, eu în alta. În seara zilei de marţi, 23 septembrie, am depistat unde era tata. Cu greu, m-am strecurat în baraca lui. A fost ultima noastră convorbire. Bietul de el, încerca să mă consoleze. Zicându-mi că e foarte fericit că eu, unul din copii lui, îmbrăcasem haina preoţească. Şi făcându-mă să-i promit că n-o să-mi trădez niciodată misiunea.

Şi a venit ziua următoare, miercuri 24 septembrie. Brigada tatii lucra în schimbul întâi. A mea, schimbul doi. Pe drum, la distanţă una de alta, coloanele noastre de osândiţi s-au încrucişat. Coloana ce se întorcea de pe şantier purta în mijlocul ei un cadavru. De la distanţa aceea nu mi-am dat seama că era tata. Va fi să aflu mai apoi că tata era, purtat pe umeri de preoţii Leonida Dumitrăchescu şi Ioan Turcu, ajutat de alţii. Mort, îl duceau în colonie ca să fie prezent la apel.

Întors de la lucru, noaptea, pe la orele 24, am aflat că tata murise. Mi s-a spus că era depus la infirmerie. Fiind noapte, ieşirea din baracă era imposibilă. Greu de descris noaptea ce am petrecut. Când s-a luminat de ziuă şi s-a dat deşteptarea, am alergat la infirmerie. Consemnul era ca nimeni să nu-l mai vadă, dar am dat peste un planton de omenie. Tocaliuc îl chema, bucovinean, care mi-a îngăduit să-l văd. Era aruncat într-o cabină de WC, încă nefolosită, destinată infirmeriei. Chircit acolo, l-am regăsit în anteriul său preoţesc, haina în care fusese arestat şi de care nu se mai despărţise. Atunci am aflat şi cum a murit: împingând la roabă, o roabă grea, de metal, pe un rambleu de cale ferată, la mare înălţime. Inima lui n-a mai rezistat. A căzut ca fulgerat, lângă un anume Roman, din Ploieşti. Chemat repede, un doctor, Teodorescu, din Bucureşti, deţinut din aceeaşi brigadă, i-a constatat moartea.

Cu ochii în lacrimi, m-am întors la brigada mea. La aflarea veștii, m-au înconjurat câțiva buni concetățeni. (...) Și îmi amintesc și prima mea pornire: ferice de tatăl meu, că a scăpat de umilințe! Nu era un gând prea ortodox, recunosc, dar așa am gândit atunci. Se realizase totuși rugăciunea mea, ca să mă aflu lângă tata până în ultimul moment. Dar oare mă aflasem?

[După eliberare] m-am reîntors acasă între enoriașii mei, care m-au primit cu multă dragoste. Plecasem la pușcărie împreună cu tata. M-am reîntors fără el.

Și viața și-a reluat cursul, chipurile ”în libertate”. Știind însă prea bine, și eu și-ai mei, că în umbra noastră, pândindu-ne orice mișcare, stă nemiloasa Securitate. Ce n-a știut însă niciodată Securitatea e faptul că, mai tare decât ea, a fost credința noastră în Dumnezeu. Cine poartă în suflet așa ceva n-are de ce să se mai teamă de nimeni și de nimic pe acest pământ. Asta n-a știut Securitatea...

(Pr. Emil Băldescu - Revista Memoria, nr. 9, pp. 18-26)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii