vezi galerie foto (5 foto)
Pr. Liviu Brânzaș
"Sănătatea morală a unui popor se probează prin gradul de respect şi pietate pe care îl manifestă faţă de eroii şi sfinţii săi."
  • 16 Decembrie 1930
  • Sâniob, Bihor
  • student
  • 13 ani
  • Oradea, Jilava, Cavnic, Gherla, Aiud
  • 03 Septembrie 1998
    • Martor într-un proces moral
    • Raza din catacombă. Jurnal de închisoare

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Aş putea oare afirma (cu acel orgoliu cu care ne împăunăm atunci când vine vorba de o persoană al cărei nume are o rezonanţă deosebită) că l-am cunoscut pe Părintele Liviu Brânzaş? Ar fi hazardat pentru că l-am văzut o singură dată, pe la începutul anilor ’90, la un congres AFDPR, când am stat de vorbă cu Sfinţia Sa, preţ de o pauză. Şi totuşi mă simt îndreptăţită să afirm că l-am cunoscut, când mă gândesc cum a venit spre mine, simplu şi direct, ca şi cum ne-am fi ştiut de când lumea.

Stăteam cuminte în banca mea, deoarece pauza nu avea pentru ce să mă scoată pe sală: nu fumam, nu-mi era sete, nu aveam chef de discuţii. Priveam uşor nedumerită cum se îndrepta spre mine părintele care deschisese congresul cu o mişcătoare rugăciune, după care tot plenul intonase atât de familiarul nostru psalm "Cu noi este Dumnezeu…". Venea spre mine, ca o revărsare de lumină, un preot cu înfăţişare plăcută, cu o fulguire de zâmbet pe chipul cu trăsături nobile. Ştiam doar că se numeşte Liviu Brânzaş şi că a făcut, ca atâţia alţii, ani grei de temniţă, sub apriga prigoană bolşevică. Mi se părea că îl aşteptam cu emoţia regăsirii unui bun prieten, de care soarta potrivnică mă despăţise de prea lungă vreme.

Fără îndoială, părintele făcea parte din acea categorie de oameni, creată anume pentru lumină, pentru bucurie, pentru fericirea semenilor din jur. Deşi îi vezi pentru prima oară, îi simţi prieteni de când te ştii. Simţi în blândeţea lor o purtare de grijă cu care ar dori să te îmbrăţişeze, ghiceşti în zâmbetul lor blajin ceva din taina unei bunătăţi nelimitate, gata să te ajute fără preţ. Simpatia lor discretă pune în vorbe o dulceaţă plăcută care îţi dă încredere şi curaj. Părintele Liviu Brânzaş era un astfel de om. Felul său de a fi trăda o mare iubire de oameni. Te învăluia cu o privire senină. În zâmbetul luminos, în vorba domoală şi caldă, în strângerea fermă a mâinii simţeai o inimă sinceră, fără ocolişuri, purtătoare de acea frântură de rai, ce ţi se va dărui neprecupeţit. Voi reproduce pe cât mă ajută memoria dialogul ce a avut loc între noi. O fac cu evlavia şi cu metania cuvenite acestui blând şi neînfricat păstor.

Pr. Liviu – Ştiu cine sunteţi şi presupun că şi dumneavoastră ştiţi cine sunt eu. Vă rog deci să-mi permiteţi să trec peste formalismele de protocol şi să vă pun direct câteva întrebări.

Aspazia – Bucuros, sunt onorată să vă răspund în măsura în care voi fi capabilă să o fac.

Pr. Liviu – O, nu am intenţia să vă supun unui tir filosofic. Ştiu că aţi executat foarte mulţi ani de temniţă şi aţi traversat multe închisori. M-aş bucura dacă aţi întâlnit un grup de eleve de la Beiuş şi dacă, eventual, vă amintiţi de ele.

Aspazia – Da, îmi amintesc clar de cea mai frumoasă dintre ele. Se numea Ani Onel şi era o perfecţiune. Adolescentă încă, a fost supusă fără pic de milă regimului necruţător de temniţă comunistă, de-a valma cu maturele. A lucrat la un moment dat în atelierul de cusături româneşti, coordonat de mine. Era o sărbătoare pentru ochi şi pentru suflet să o privesc plecată gingaş peste cămaşa naţională pe care o înflorea cu pricepere, cu frumoasele noastre motive româneşti. Era de o frumuseţe desăvârşită, o primăvară diafană, rătăcită în infern: chip de zână, mâini de zână, destin de zână ferecată în peştera zmeului căpcăun.

Pr. Liviu – Iată un destin cu adevărat tragic! O adolescentă în iadul închisorii comuniste este un înger răpit în infern. Când am auzit de moartea elevei Liţă Sasu, din clipa aceea am simţit că toată suferinţa mea nu însemna nimic pe lângă jertfa supremă a acestei flori, strivită satanic în primăvara vieţii. Nu-mi explic cum a putut Corneliu Coposu să afirme că fetele luptătoare anticomuniste (legionarele) au intrat în această luptă din refulare. Erau atât de urâte că au simţit nevoia să se facă observate în acest fel!

Aspazia – Nu ştiu ce l-a determinat să afirme un lucru atât de lipsit de eleganţă şi mai ales neadevărat. Pot să asigur pe oricine că nu a fost vorba de nici o refulare şi că sunt multe "frumoase" care au purtat cu demnitate şi convingere "stigmatele" temniţelor comuniste. Ani Onel îl contrazice categoric cu frumuseţea ei desăvârşită, angelică, chiar că nu am văzut un chip mai frumos printre cele ce au rămas în afara luptei anticomuniste.

Pr. Liviu – Aş vrea să vă mai întreb ceva şi aş dori să-mi răspundeţi cu sinceritate. Ce părere aveţi: suntem noi învingători sau înfrânţi iremediabil?

Aspazia – Sunt posibile mai multe răspunsuri, dar pentru că îmi cereţi sinceritate şi nu teorii, dintre noi sunt biruitori desăvârşiţi. Nu mă refer nici la cei ce au supravieţuit pur şi simplu, ci la acei supravieţuitori care au reuşit să înfrângă suferinţe. Aşa cum ne-a fost dată era cu neputinţă să fie înlăturată , dominată şi atunci ne-am însuşit-o. Ne-am însuşit-o cu toate ale ei, ne-am împărtăşit cu ea, ne-am împărţit-o ca pe o taină, ca pe o binefacere şi aşa am reuşit să-i umplem pomii cu iubire. Ce nesperată bucurie când am băgat de seamă că Iisus era cu noi şi în suprema Lui agonie ne ceda un strop din durerile Sale! Ce onoare mai mare decât a participa la suferinţa jertfitoare de pe Golgota?! Iisus era Centrul, iar noi eram cercul din jurul Său. şi cu cât ne apropiam de Centru prin acceptarea suferinţei, cu atât ne apropiam mai mult unele de altele. Un râu binefăcător de iubire circula printre noi şi închisoarea devenea cer, iar durerea se transfigura în binecuvântare.

Pr. Liviu – Adevărat, adevărat! Aşa era şi la noi. În închisoare se trăia un fragment din agonia nopţii dramatice din Ghetsimani. Eram sortiţi durerii şi nimeni din cer sau de pe pământ nu se îndura de noi. Părea că steaua speranţei a pierit de pe cer, căzând în abisul neantului. şi totuşi, din adâncuri, o poruncă ne mâna spre culmi. Frigul, foamea, carcera, lanţurile, cătuşile, bătaia, izolarea, inactivitatea silnică, permanenta prigonire, orice contact cu realitatea de afară fracturată, toate aceste forme de distrugere şi dezumanizare muşcau din fiinţa noastră. Purtam Crucea urcând cu îndârjire acest calvar neîntrerupt şi nimeni nu ne ajuta să depunem pentru o clipă măcar povara care ne strivea. Pe această golgotă nu se putea depune Crucea nici pentru un minut. Ea trebuia dusă fără încetare şi purtarea ei devenea posibilă numai pentru că sufletul renunţase demult să bată la porţile unei libertăţi vremelnice. El bătea la porţile cerului cu credinţă şi smerenie. Întemniţaţii păreau nişte sihaştrii ce şi-au asumat asceza maximă pentru purificarea şi transfigurarea interioară. Doreau cerul, mântuirea, asceza impusă devenise o asceză mistică. Nu era o dezertare de la viaţă, ci o transfigurare a ei. Era o transcendere a luptei, a năzuinţelor, a eforturilor, pe un plan spiritual superior. Era un miracol această trăire mistică, această şcoală a suferinţei transfigurate.

***

Camarazii repopulau sala. Părintele m-a părăsit, murmurând sfielnic ultima frază ce mi-a fost adresată:

- M-am dezbrăcat de zeghea vărgată ca să îmbrac haina sacerdotală, cele mai onorante uniforme în acest veac ateu şi totalitar, dar cele mai greu de purtat.

I-am privit pentru ultima oară chipul şi nu ştiu de ce mi s-a părut că tăinuit adânc în cutele de la colţurile gurii se ascundea amarul. Ultimele cuvinte ale Părintelui Liviu Brânzaş spuneau totul despre sine, erau o sinteză nespus de grăitoare a personalităţii sale. Nu ar fi trebuit să mai spun nimic. Nu mă pot opri însă să subliniez că părintele Liviu Brânzaş s-a format la flacăra credinţei, pe nicovala suferinţei. A devenit "prietenul durerii", în accepţia monahului Moise Aghiorâtul.

"Cel ce este prietenul durerii nu ştie ce înseamnă a primi lovituri. Prietenul durerii este prietenul tuturor celor aflaţi în suferinţă".

Cu eroism, fără surle şi trâmbiţe, Părintele Liviu Brânzaş şi-a dus în linişte activitatea febrilă de sacerdot.

(Aspazia Oţel Petrescu - Revista Rost nr. 31 din septembrie 2005)


* Toate ideile exprimate de Părintele Liviu în acest dialog se regăsesc întocmai în cartea Sfinţiei Sale Raza din catacombă.

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii