vezi galerie foto (4 foto)
Pr. Nicodim Măndiţă
"Nu putem dobândi bucuria mântuirii pâna nu gustăm mai întâi din paharul suferinţei şi a necazurilor vieţii."
  • Zărnești, Argeș
  • ieromonah
  • 1 ani
  • Aiud
  • 06 Iulie 1975
  • Mănăstirea Agapia
    • Cartea - unealtă a păstoririi sufletelor
    • Despre păcatul înjurăturilor
    • Luxul și împodobirea ruinează sufletul
    • Minunile Maicii Domnului
    • Viața părintelui Nicodim Măndiță, Vol. I
    • Îndreptar pentru spovedanie
    • Dai voință, iei putere
    • Capcanele iadului
    • Ce să facem și ce să nu facem în Sfânta Biserică
    • Vămile Văzduhului și mărturii despre existența lor
    • Viața părintelui Nicodim Măndiță, Vol. I
    • Drumul crucii
    • Înmormântarea și parastasele cuvenite
    • Poarta raiului
    • Cele zece porunci explicate pe înțelesul tuturor. Porunca I

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

La noi în casă, încă de pe la anul 1954 a încercat Părintele să facă un mic atelier de legat cărți religioase; iar din 1956 și până în 1964 s-a lucrat în plin. Aduceam cărți de la București, de la grupul pe care îl avea Părintele acolo și, împreună cu câțiva oameni de bună credință, lucram în serii, adică după ce aduceam broșuri, câteva transporturi, începeam legatul; iar după ce terminam de legat, după un anumit tabel întocmit, le transportam acolo unde găsea Părintele de cuviință.

Și iarăși aduceam cărți broșate de la București și iarăși începeam la legat, până în ziua de 25 iulie 1964 când, au venit cei de la Securitate și ne-au făcut percheziție la domiciliu de vreo patru ori, după care ne-au arestat și anchetat timp de trei luni de zile, zi și noapte, apoi am fost judecați de Tribunalul miliar din București, apoi condamnați și după 8 luni de zile ne-a dus de la securitatea din București de la Malmaison, după cum i se mai zicea, la închisoarea de la Jilava, la 7 metri sub sol, la camera zero. [...]

Pe părintele nu l-au adus la București ca să fie judecat odată cu noi; ci au găsit de cuviință să-l judece tot Tribunalul militar însă la Târgul Neamț, abia după o lună și ceva, pe 23 ianuarie 1965. Părintele Nicodim Măndița a fost condamnat la 8 ani închisoare la vârsta de 76 de ani. Durerea cea mare pe care a suferit-o Părintele în afară de necazul din închisoare, a fost că nu se știa nimic ce s-a făcut cu unul din fiii săi duhovnicești și nici n-a putut afla nimic precis acolo la închisoare până n-a fost pus în libertate.

Un student de la Sibiu, credincios, urma să fie pus în libertate. Veni la Părintele Nicodim și-i zise: ”Cuvioase Părinte! Mâine eu voi pleca acasă! Vă promit că mă voi duce la Mănăstirea Agapia. Ce să-i spun la sora Sfinției Voastre?”. Iar Părintele i-a răspuns: ”Așa să-i spui: ”Cei ce a-ți umblat pe calea strâmtă și cu scârbe, toți care în viață Crucea ca jugul a-ți luat, veniți de luați darurile care am gătit vouă și cununile cerești”.”

După cum am mai menționat mai sus, Părintele Nicodim a fost adus de la Târgu Neamț la închisoare la Piatra Neamț unde l-au tuns și bărbierit. Și s-a întâmplat ca deținutul care l-a tuns și bărbierit pe Părintele Nicodim să fie de loc din orașul Buhuși, om plin de evlavie către Părintiele. Cu multă atenție a adunat el tot părul ce l-a tuns și bărbierit și vrând să-l împartă la deținuții din acea închisoare, zicea către ei: ”Eu am tuns și bărbierit pe un preot sfânt care și-a udat părul său cu lacrimile ochilor săi.” Și așa a dat câte puțin păr la fiecare din ei ca să ajungă la toți cei din închisoare.

După zece luni de zile ne-am regăsit cu Părintele Nicodim la Aiud. Și unul din grupul de la București zice către Părintele Nicodim: ”Vai Cuvioase Părinte! Când ne aflam cu toții la București îmi ziceam în sine văzând cu ochii că aveam de toate și nu duceam lipsă de nimic. Oare să avem și noi parte de Împărăția lui Dumnezeu când noi aici pe pământ avem tot ce ne trebuie și nu ducem lipsă de nimic?! Dar aici la închisoare, cu atâtea lipsuri și necazuri ce avem, nădejdea noastră în mila lui Dumnezeu ne umple inima.” La care Părintele Nicodim îi răspunde privindu-l cu multă bunătate: ”Da. Ai dreptate frate Grigore că atunci ai gândit așa iar acum ai mai multă nădejde...”

Iar eu, cel ce scriu aceste rânduri, de prima dată când am văzut pe Părintele Nicodim i-am făcut această întrebare care mă frământa: ”Cuvioase Părinte! Dacă noi murim aici la închisoare fără să ne mai mărturisim și fără să ne împărtășim cu Sfintele Taine oare putem avea nădejde de mântuire?!” La care Părintele Nicodim îmi răspunde privindu-mă cu multă compătimire pentru o întrebare așa de naivă: ”Ei frate Gheorghe! Ce mai spui frăția ta! De-ar fi cineva și nebotezat, dar dacă suferă cu bărbăție toate necazurile fără să învinuiască pe cineva și de ar muri chiar aici la închisoare pentru dreapta credință, apoi trece prin vămile văzduhului fără oprire, ca și mucenicii!!!” [...]

Așa cum era de obicei Părintele Nicodim mereu zâmbind, așa era și în timpul cât a stat cu noi la închisoarea de la Aiud și vorbind ceva în legătură cu puterea comunistă Părintele a zis: ”Vezi frate Gheorgh! Că puterea comunismului va cădea prin el însuși. Și la noi în țară nu putea lua conducerea, de nu veneau rușii să ne asuprească.” [...]

Dealtfel, în ziua când am ajuns noi la Aiud, comandantul închisorii s-a grăbit să ne avertizeze cu amenințări zicându-ne: ”Vă ordonăm ca în tot timpul detenției să fiți oameni înțelegători. Vă oprim cu desăvârșire să vorbiți cu cineva despre convingerile religioase pe care le aveți. Ba ceva și mai mult. Nu aveți nici d-voastră voie, care sunteți din același grup, să vorbiți unii cu alții despre religie.”

”Dacă vă întreabă cineva - ne spunea Părintele - pentru ce ați fost la închisoare să spuneți că am fost pentru dreapta credință. Nu cumva să spuneți că am fost pentru păcatele noastre.” [...]

Erau un student cu noi la închisoare care spunea că a fost condamnat fără să fie vinovat cu ceva. Pentru aceasta era tare descurajat și îl chinuiau gânduri negre să-și curme firul vieții dar, de câte ori îl vedea pe Părintele Nicodim în zicea: ”Vai Părinte! De câte ori vă văd pe Sfinția Voastră mă părăsesc acele gânduri negre care mă chinuiesc și de-aș fi în celulă cu Sfinția Voastră m-aș simți fericit.” Și mulți erau care priveau la Părintele Nicodim cu nesaț și doreau să-l audă vorbind. [...]

Auzind comandantul închisorii că noi de câte ori stăm la masă în sala de mese ne sculăm în picioare și ne facem rugăciunea de masă și pe cea de după masă și Părintele Nicodim care sta în capul mesei de fiecare dată o binecuvântează, a vrut să vadă el personal dacă mai facem acest lucru și când este el de față. Și stătea aproape de noi prvindu-ne pe toți care eram în fața lui. Primul a fost Părintele Nicodim care s-a sculat în picioare după ce s-a împărțit mâncarea și binecuvântă masa fără nici o sfială. În clipa următoare ne-am sculat și noi în picioare și ne-am făcut rugăciunea, însemnându-ne de câteva ori cu semnul Sfintei Cruci pe față. Este adevărat că nu ne-a zis nimic dar s-a tulburat foarte mult și s-a depărtat de la masa noastră, bodogănind cuvinte neînțelese. [...]

Unul din cei ce făcea de pază și în inima căruia licărea o mică lumină a credinței, când observă că Părintele Nicodim a fost pus în libertate, zise către noi: ”Vedeți că Părintele Nicodim dacă s-a rugat cu mai multă credință a fost pus în libertate? Dumneavoastră v-ați rugat dar nu așa ca Părintele ci cu mai puțină credință.” ”Da - am răspuns noi - așa este”. Noi am mai stat încă un an și jumătate după plecarea Părintelui dar și Părintele Nicodim ajuns acasă la Sfânta Mănăstire Agapia ce credeți că a făcut? N-a ieșit din curtea casei până când nu ne-am dus noi la Mănăstirea Agapia și l-am încredințat că am fost puși toți trei în libertate. Căci își zicea: ”Cum frații mei stau la închisoare, nici eu nu voi ieși din curtea casei până nu vor fi și ei liberi. Așa ne-a spus sora Părintelui, Maica Maria, că așa a făcut Părintele până am venit noi de la închisoare. Timp de un an și jumătate n-a mărturisit Părintele Nicodim pe nimeni deși veneau mulți credincioși când au auzit că el a venit. Le răspundea: ”Mai aveți răbdare că numaidecât vor veni acasă cei ce stau acuma la închisoare și atunci vă mărturisesc. Însă până nu vin ei nu pot mărturisi pe nimeni.” [...]

În ziua de 5 iulie 1975, la ora 9 dimineața am ajuns la Mănăstirea Agapia. După ce am sunat și vine sora Părintelui Maica Maăria să-mi deschidă poarta, îmi spune: ”Bine că ai venit! Că părintele Nicodim ne va părăsi cât mai curând. Are o săptămână de când nu a gustat nici măcar o lingură de ceai sau de apă”. Și numaidecât m-am urcat în camera unde sta ca să-l văd. Deși mergeam ușurel și fără pic de zgomot, când m-am apropiat de patul unde sta a deschis ochii și a zâmbit, așa cum zâmbea de obicei. Am cerut blagoslovenie și plecând capul mi-a făcut Sfânta Cruce pe cap, după care îmi zise să stau aproape de pat. În clipa următoare m-a apucat cu mâna stângă ca sși cum ar vrea să-mi dea de înțeles că nu mai pot pleca atunci când vreau eu, ci când dânsul îmi va da voie. Iar cu mâna dreaptă binecuvânta în toate părțile. Fața sa era lumitată, buzele umede și privea zâmbind. Văzându-i buna dispoziție în care se afla, am luat îndrăzneală și l-am întrebat: ”Cuvioase Părinte! Dar pe cine binecuvântați!?” Atunci el îmi răspunde mirându-se: ”Cum!!! Nu vezi cât de mulți îngerași sunt aici în jurul nostru?!? Parcă-s fluturași.” Eu n-am mai zis nimic și mă forțam ca să-mi pot opri plânsul. [...]

Nu mai pot uita până la moarte cele 8 ore, de la 9 la 17, pe care le-am petrecut în jurul plecării Părintelui Nicodim în veșnicie.

După ce am plecat eu a mai trăit Părintele încă 10 ore, de la ora 5 seara până la ora 3 dimineața.

Era ora 12. A stat așa de parcă dormea, vreo două ore. Eu mă simțeam strâmtorat acolo în fața Părintelui Nicodim, mai cu seamă din două pricini:

- în primul rând că eu, om plin de păcate eram de data asta în apropierea unui Preot Sfânt ce era înconjurat de mii și mii de îngeri

- în al doilea rând aș fi vrut parcă să plâng, să strig tare ca să mă răcoresc, căci nu mai încăpeau în mine mustrările de cuget aducându-mi aminte că în nenumărate rânduri am făcut supărare acestui mare bărbat a lui Dumnezeu, care acum era chemat la odihnă și fericire veșnică. [...]

Faptul că am petrecut cu Părintele Nicodim cele opt ore în ajunul plecării lui de la noi, și am văzut cu ochii mei starea de liniște, de pace și bucurie duhovnicească îmbinată cu zâmbetul acela așa de dulce și plăcut, a avut asupra ființei mele, o putere de convingere și o influiență de nedescris.

Dacă aproape toată viața mea am avut în față o icoană grăitoare de adevărat creștin și vrednic păstor duhovnicesc în persoana Părintelui Nicodim Măndița era desigur nevoie ca să văd cu ochii mei și cum dătătorul de Daruri Dumnezeu, dă sfârșit cu adevărat vrednic celui ce s-a pus în slujba Lui cu toată ființa sa. Și câte n-ar mai fi de spus...

(Gheorghe Ionescu - Viața și activitatea protosinghelului Nicodim Măndiță, Editura Bunavestire, Bacău, 1996, pp. 407-419, 442-445)

Comments   
  •  
  •  
  • Reply with quote
  • Quote

#1 TEOFANESCU » 29-10-2019 02:19

Am plâns.

TEOFANESCU

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii