vezi galerie foto (12 foto)
Pr. Nicolae Steinhardt
"Dacă ai crede că-i de ajuns să cunoşti suferinţa pentru a fi mântuit, te-ai înşela cu desăvârşire. Degeaba suferi, dacă eşti în afara Bisericii nu ţi-e de nici un folos. Câţi eretici n-au riscat moartea? Câţi nu au dorit-o şi care acum ard în foc? Diavolul are şi el martirii lui."
  • 29 Iulie 1912
  • Pantelimon, București
  • juristconsult
  • 6 ani
  • Jilava, Gherla, Aiud
  • 30 Martie 1989
  • Mănăstirea Rohia, Maramureș
    • Amintiri despre Nicolae Steinhardt, crestomație
    • Cartea împărtășirii
    • Drumul către isihie
    • Dumnezeu în care spui că nu crezi
    • Ispita lecturii
    • Monahul de la Rohia - Nicolae Steinhardt răspunde la 365 de întrebări
    • În genul... tinerilor
    • Nicu Steinhardt în dosarele Securității (1959-1989)
    • Articole burgheze
    • Dăruind vei dobândi
    • Jurnalul fericirii
    • Primejdia mărturisirii. Convorbirile dela Rohia
    • Escale în timp și spațiu
    • Între viață și cărți
    • Critică la persoana întâi
    • Dimensiunea creștină a operei lui Nicolae Steinhardt
    • Eseu despre o concepție catolică asupra iudaismului. Iluzii și realități evreiești
    • Incertitudini literare
    • Monologul polifonic
    • N. Steinhardt în evocări
    • Prin alții către sine. Eseuri vechi și noi
    • Călătoria unui fiu risipitor. Eseu romanțat asupra neizbânzii
    • Părintele Nicolae Steinhardt și fascinația credinței

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Notă a informatorului „Marin Oltescu" privind pe Nicu Steinhardt.

Primit: Lt.-maj. Stănescu St.

Sursa: „Marin Oltescu" Casa: „Polar" Data: 16.XI.1966

[Rezoluţie]: 24 XI 1966 Tov. col. Toadera ordonat

să clarificăm mai urgent situaţia acestui element

şi să-l contactăm pentru a ne convinge

dacă se pretează pentru recrutare.

Veniţi cu propuneri.

302/2/SS/18.XI.1966

Strixt secret

Ex. nr. 1

Notă

Nicu Steinhardt, în vârstă de 53 de ani, doctor în drept, este cunoscut ca un intelectual de frumoasă cultură şi inteligenţă. Înainte de 1940 (când din cauza discriminărilor rasiale nu a putut publica1) şi după 1944 a publicat numeroase studii de critică literară şi proble­me de cultură în Revista Fundaţiilor şi în alte publicaţii periodice, precum şi câteva broşuri şi volume cu probleme juridice (drept constituţional) sau în legătură cu chestiunea evreiască. Poziţia lui ideologică era una burghezo-democratică, de doctrină liberală (dar nu a făcut niciodată politică); era un duşman declarat al fanatismului şi concepţiilor rasiste sau mistice de dreapta; în perioada antonesciană a ajutat (prin adăpostirea şi păstrarea de manifeste clandestine) unele persoane care activau în grupuri ilegale antifasciste. Înainte de primul război, a scos, împreună cu prietenul său, magistratul Juvara, o revistă intitulată Revista burgheză.

Aproximativ din anul 1954-1955 a început să evolueze către gândirea şi filosofia mistică a creştinismului ortodox, păstrând încă mult timp atitudinea sa antifanatică şi democratică. Cauzele princi­pale ale acestei evoluţii au fost de natură filosofico-literară, ţinând de lectura filosofilor ruşi ortodocşi (Berdiaev, Leon Şestov, Bulgakov etc.) şi de lectura textelor din teologia ortodoxă (Filocalia, părinţii bisericii etc), precum şi [de] convorbiri şi legături cu unele persoa­ne care practicau o viaţă spirituală mistică, de exemplu preotul Mihai Avramescu, Virgil Cândea (actualul director al Asociaţiei de Drept Internaţional), Paul Simionescu etc.

După arestarea sa, în 1960, în închisoare, Nicu Steinhardt a înce­put să considere mistica ortodoxă ca o formă de consacrare a sa ca român (suferea de un complex de inferioritate ca evreu), conside­rând închisoarea ca o încercare dată de Dumnezeu pentru a-şi veri­fica virtuţile creştine; a practicat în închisoare un fel de apostolat, dându-şi mâncarea altora, îngrijind pe cei bolnavi sau bătrâni şi manifestându-se extrem de generos şi bun cu toţi deţinuţii, fapt pentru care mulţi foşti deţinuţi i-au păstrat o amintire foarte bună şi un mare respect. Chiar în timpul detenţiei şi apoi la ieşirea din închisoare, Nicu Steinhardt a declarat tuturor prietenilor că inten­ţionează să se călugărească după moartea tatălui său. Dintre prie­tenii săi evrei, unii, ca Beatrice Strelisker, au încetat să-l mai vadă, nu atât din cauza convertirii lui la creştinism, ci din alte motive, legate de felul ostil în care a tratat-o după eliberarea din închisoare şi cum a vorbit de ea în legătură cu unele mărturii apăsătoare şi nu totdeauna adevărate pe care le-a adus ea, B. Strelisker, în câteva procese penale ca martoră a acuzării.

Alţi prieteni evrei ca Paul Copolovici (membru PCR), Amelia Pavel (de la Institutul de Istorie a Artei, ea însăşi catolică practi­cantă), fiul acesteia, Toma Pavel, păstrează bune relaţii de prietenie cu el; totuşi Amelia Pavel regretă exagerările la care-l duce pe N. Steinhardt misticismul său fanatic, devenit un fel de manie religi­oasă cu caracter obsesional, bolnăvicios. într-adevăr, practica şi gândirea mistică ale lui Nicu Steinhardt au devenit un fel de mono­manie, care îi alterează felul de a gândi în general şi îi influenţează negativ înţelegerea problemelor politice sau culturale.2

De exemplu, el înţelege celebrul roman al lui Dostoievski Posedaţii, în care sunt arătaţi un grup de revoluţionari ruşi din secolul trecut ca nişte „îndrăciţi", ca o viziune a ceea ce a devenit mai târziu co­munismul, iar pe comunişti ca pe nişte „îndrăciţi". În discuţia cu el, sursa i-a explicat că în romanul acesta e vorba de un fel de patologie a simţului moral, acei revoluţionari fiind mai mult nihilişti decât socialişti şi, în orice caz, nu marxişti. Sursa a fost de acord cu Nicu Steinhardt că se poate vedea în Posedaţii ceva asemănător cu unele aspecte ale stalinismului, dar nu cu ale comunismului înţeles demo­cratic şi revoluţionar, mai ales aşa cum se desfăşoară în ultimii ani. Nicu Steinhardt i-a spus sursei, jumătate în glumă, că sursa este un specimen de „aristocrat revoluţionar", că practică acel soi de „so­cialism boieresc" bine cunoscut şi că în fond este „troţkist" (sursa recunoaşte că aceasta e destul de aproape de adevăr). Nicu Steinhardt consideră că Geo Bogza sau alţi scriitori nu sunt de fapt comunişti, ci nişte „generoşi", nişte oameni de treabă, buni, inteligenţi, dar naivi şi în fond creştini fără să-şi dea seama.3

Sursa i-a spus că, în definitiv, dacă e creştin, ar trebui să se dezintereseze de planul lumesc, în care se desfăşoară istoria şi poli­tica, şi să „dea Cezarului ce este al Cezarului", iar, pe de altă parte, să practice caritatea creştină, care înseamnă iubire de oameni, drep­tate socială şi iertarea celor pe care-i consideră păcătoşi. La acestea, Nicu Steinhardt răspunde că e de acord şi că, în definitiv, el nu are nimic în comun cu politica. Dar N. Steinhardt este un temperament entuziast şi expansiv, care nu se poate stăpâni să nu exprime tot ce gândeşte, indiferent dacă se potriveşte sau nu, de aceea se contrazice foarte des, nu în chestiunea creştinismului în care e constant, însă în chestiuni generale şi în cele de natură politică. N. Steinhardt regretă că sursa, care a avut în trecut interes şi chiar participa la probleme de gândire şi viaţă creştină, a evoluat pe linia unui materialism filo­sofic şi politic şi declară că oricâte neînţelegeri pe acest plan s-ar ivi între ei, aceasta nu va putea afecta buna lor prietenie, ca şi în cazul cu Constantin Noica. I se pare curios că un om ca Constantin Noica, pe care-l admiră şi iubeşte extrem de mult, nu are mai multă în­ţelegere pentru creştinism şi i se pare şi mai curios cum Noica gândeşte azi aproape în spirit marxist.

Sursa a fost în mai multe rânduri la Constantin Noica împreună cu Nicu Steinhardt, unde în discuţiile, totdeauna interesante, Nicu Steinhardt nu găsea pe loc argumente spre a-l combate pe Noica, dar ulterior, în discuţii cu sursa, găsea asemenea argumente, deseori de ordin mistic (uneori foarte juste) pentru a combate unele exagerări filosofice ale lui Noica. (Acesta are o extraordinară putere de con­vingere şi o gândire nu totdeauna justă, deseori sofistică sau unilate­rală, dar deosebit de bine susţinută.) Nicu Steinhardt se interesa foarte mult de fiul lui C. Noica, Răzvan, care, în Anglia, s-a călu­gărit sub numele de „părintele Rafael".4

În prezent, Nicu Steinhardt, care are un serviciu foarte greu la o cooperativă, afară din oraş, unde are o muncă mai mult fizică (la început fusese contabil, dar, nepricepându-se la contabilitate şi „făcându-i-se capul calendar", a preferat să treacă la o muncă fără răspundere), cu un salariu mic şi având, cu deplasarea şi cu orarul respectiv, un mare număr de ore în plus pentru îngrijirea tatălui său, foarte bătrân şi neputincios şi dând şi câteva lecţii de engleză pentru a mai câştiga, sau făcând traduceri; puţinele ore libere de care dispune le foloseşte pentru a citi (e la curent cu toată mişcarea literară şi ştiinţifică), nu are decât foarte puţin timp pentru a se întâlni cu sursa şi e puţin probabil să scrie; de altfel i-a spus de mai multe ori sursei că a renunţat la scris.

E într-adevăr foarte nemulţumit de situaţia lui (având şi o sănă­tate proastă), nelucrând într-un domeniu în care ar putea folosi cunoş­tinţele şi talentul său şi considerând, pe drept, că e absurd să nu poată găsi un serviciu corespunzător, unde ar fi mai de folos şi care i-ar da mai mari satisfacţii. În mare măsură, în afară de obsesiile lui religioase şi mistice, aceasta e cauza, la el, a unei stări de spirit negative.

Cunoscându-l destul de bine, sursa crede că Nicu Steinhardt ar putea fi influenţat în mod pozitiv în primul rând printr-o întrebuin­ţare într-un serviciu corespunzător cu pregătirea lui şi care i-ar uşura şi starea materială şi de sănătate, iar în al doilea rând, punând accentul pe latura creştină, demonstrându-i-se că revoluţia socială, năzuind la dreptatea socială, chiar dacă nu o poate imediat şi integral realiza, con­cordă totuşi, cel puţin din acest punct de vedere, cu morala creştină; apoi subliniind (ceea ce sursa face de câte ori îl întâlneşte) că o atare concepţie creştină trebuie să „dea Cezarului ce este al Cezarului"5, lăsând istoria şi politica să meargă pe planul ei, care e cel lumesc, iar cel spiritual şi mistic fiind în afară de aceste probleme.

E probabil că N. Steinhardt crede că dacă nu a putut găsi o situa­ţie mai corespunzătoare, aceasta e tocmai fiindcă i se cunosc aceste concepţii mistice şi fiindcă a fost deţinut politic. Pe de altă parte e sigur că orice ar aduce o atingere credinţei lui religioase ar fi de natură să-l influenţeze negativ.

Sursa: „Marin Oltescu"

Nota biroului: Steinhardt Nicu, fost deţinut pentru activitate contrarevoluţionară în grupul C. Noica, este urmărit de Bir. 1 prin dosar de verificare. Cele semnalate de agent cu privire la Steinhardt N. sunt confirmate pe alte linii informative.

Discutând cu agentul despre relaţiile dintre ei, acesta mi-a spus că sunt buni prieteni şi chiar în zilele următoare acesta îi va face o vizită pentru a-i restitui agentului unele cărţi.

Pe baza acestei situaţii, agentul a primit sarcina de a discuta cu el despre evenimentele care au loc pe plan politic intern şi extern pentru a stabili în mod concret adevărata lui poziţie.

Lt.-maj. de Securitate,

Stănescu St.

(ACNSAS, fond informativ, dosar nr. 207, volum 4, ff. 21-24; document reprodus în lucrarea Nicu Steinhardt în dosarele Securităţii (1959-1989), ediție îngrijită de Clara Cosmineanu, Editura Nemira, București, 2005, pp. 117-121)


1. Referire la perioada 1940-1944. Înainte de 1940 Steinhardt a putut publica liber, debutând chiar în volum, în anul 1934. (n.a.)

2. Prin misticism cu influiență ”negativă” asupra problemelor politice sau culturale se întelege defapt credința ortodoxă în opoziție cu politica comunistă și ”cultura” de tip marxist-leninist.

3. Într-un inteviu acordat, Părintele Zosim Oancea, trecut și el prin temnițele comuniste, opinează că ”de fapt românii nu erau comuniști în sufletul lor. Foarte puțini proști au fost convinși”. Desigur, raportat la întreaga populație a țării, au fost puțini cei care erau convinși de ”binefacerile” comunismului, însă destui cât să țină un neam în robie aproape jumătate de veac.

4. Este vorba de părintele Rafail Noica.

5. Despre o astfel de diversiune, bazată pe ”argumente” teologice, relatează și părintele Gheorghe Calciu în memoriile sale când, după anchete foarte dure, ”venea un anchetator blând, care discuta cu mine, care îmi aducea citate din Sfânta Scriptură, zicea că nu respect autoritatea statului, că uite ce spune Sfântul Apostol Pavel, lucruri din astea...” (Viața părintelui Gheorghe Calciu după mărturiile sale și ale altora, Editura Christiana, București, 2007, p. 92). Dealtfel, viclenia agenților Securității reiese clar din faptul că cereau supunerea față de ”Cezar”, pe baza Sfintei Scripturi, însă tot pe baza Sfintei Scripturi ”Cezarul” ar fi trebuit să asculte de Dumnezeu, ceea ce nu făcea de vreme ce-și prigonea cetățenii prin organul represiv, adică Securitatea. Deci agenții Securității foloseau un dublu standard în emiterea de pretenții: unul pentru deținuți (Sfânta Scriptură) și unul pentru ei (noi facem legea). Dar cel mai bine explică esența acestei momeli ”teologice”, chiar părintele Nicolae Steinhardt:

””Dați deci Cezarului cele ce sunt ale Cezarului și lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu” (Matei 22, 21; Marcu 12, 17; Luca 20, 25). Fraza e clară și regimurile totalitare, adăugîndu-i şi versetul Romani 13, cer credincioşilor să le dea ascultare şi respect. Iar mulţi creştini, care-şi confundă religia cu prostia, sar şi ei să le aprobe: ”e text!” Numai că nu citesc atent. Dăm Cezarului (se tălmăceşte: Statului) ce este al său, dacă e în adevăr stat şi se poartă în consecinţă. Când statul (Cezar) se îndeletniceşte cu ale lui, cu întreţinerea drumurilor, menţinerea ordinei, canalizări, transporturi, apărarea ţării, administraţie şi împărţirea dreptăţii, i se cuvine respectul şi tot ce este al său: impozitul, serviciul militar, civismul. Atunci însă când Statul nu mai e Cezar ci Mamona, când regele se preface în medicine-man şi puterea civilă în ideologie, când cere adeziunea sufletească, recunoaşterea supremaţiei sale spirituale, aservirea conştiinţei şi procedează la ”spălarea creierului”, cînd fericirea statală devine model unic şi obligatoriu, nu se mai aplică regula stabilită de Mântuitor, deoarece nu mai este îndeplinită una din condiţiile obligativităţii contractului: identitatea părţilor (lui Cezar i s-a substituit Mamona). Mîntuitorul nu numai că n-a spus să dăm lui Dumnezeu ce este al lui Dumnezeu şi lui Mamona ce este al lui Mamona, ci dimpotrivă (Matei 6, 24; Luca 16, 13) a stabilit că nu poţi sluji şi lui Mamona şi lui Dumnezeu. Când pe scaunul de domnie lumească stă un Cezar, îndemânarea nu este interzisă şi Biserica, de-a lungul veacurilor, şi-a avut politica ei. Dar când politica încape în mîinile Celuilalt, se aplică regula vaselor engleze care făceau piraterie sub pavilion străin: deîndată ce bastimentul inamic deschidea focul, era înălţat steagul naţional. Cezarului, cele cuvenite. Cu Mamona nici o legătură, oricît de mică - nici asupra punctelor comune. Lui Mamona numai blestemele din moliftele Sfîntului Vasile cel Mare.” (Jurnalul fericirii, Editura Polirom, Iași, 2008, pp. 333-334)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii