La Roica, între stâncile calcaroase, cu grote şi prăbuşiri, aveam să fac o experienţă de viaţă spirituală pe care îndrăznesc să o prezint pentru a atrage atenţia chiar celor ce s-au retras din lume şi a scoate în evidenţă actul ascultării ierarhice şi necesitatea binecuvântării harice a oricărei acţiuni duhovniceşti întreprinse în urcuşul spre luminare şi desăvârşire, mai ales descoperirea gândurilor faţă de duhovnic sau fratele de credinţă.

Toată strădania făcută în celule de a ne însuşi rugăciunea inimii era limitată de dificultatea de a coborî din minte în inimă. Tehnica ne era cunoscută nouă din învăţătura Sfinţilor Grigorie Palama, Teodor Studitul şi din ce adunase Anghel Papacioc de la călugării cu care venise în contact. Începutul se face prin rostirea şoptită cu gura, apoi devine proprie organului limbii, coborând în gâtlej şi numai după aceea în inimă. Rostirea se face fie în ritmul pulsului sacadat: Doamne,/ Iisuse/ Hristoase,/ Fiul/ lui Dumnezeu/ şi aşa mai departe, fie după respiraţie, la inspiraţie: Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, iar la expiraţie: miluieşte-mă pe mine, păcătosul. Având-o la început în minte, Icoana Jertfei Mântuitorului pe Cruce, care este hrana spirituală a contemplării, pentru cei vrednici de atenţia Divină devine Lumină a Vieţii nealterată de nici o imagine.

Efortul de coborâre în fiinţa intimă, cu chemarea Numelui lui Hristos, se oprea barat de o neputinţă pe care nu ne-o puteam explica. Aproape nici unul dintre cei care experimentam rugăciunea nu eram mulţumiţi. Condiţiile de temniţă, cu zgomote neprevăzute, cu stări de instabilitate sau perioade de provocare şi tulburare sufletească, socoteam că ar fi cauzele care, cu toate strădaniile pregătitoare, aduc neîmplinirea dorinţei noastre.

Aveam acum condiţii naturale în munte şi voiam să încerc bucuria de a mă regăsi în Hristos, minte şi inimă, atât cât îmi va fi dat. Am ales o peşteră unde nici o tulburare naturală nu se producea. Am cerut ajutorul lui Dumnezeu să trăiesc câteva clipe în acea predare totală în rugăciune. Liniştindu-mă sufleteşte prin rugăciunile începătoare, m-am aşezat în genunchi, o poziţie reclamată de această tehnică. După un număr de invocaţii a Numelui Mântuitorului, Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine, păcătosul, în ritmul respiraţiei, controlându-mă prin simţuri cu şiragul metaniilor, am pierdut noţiunea timpului. Liniştea deveni apăsătoare şi ameninţătoare; nu mai ştiam de cât timp şi unde mă aflu. Simţeam un pericol. Rămăsesem fără acoperire materială şi spirituală. Aveam nevoie de cineva care să mă scoată din imposibilitatea de raportare, de relaţie; singur nu mă mai puteam salva. Totul mă apăsa, dar la un moment dat, cu ultima încercare a unui disperat, am ieşit din peşteră şi am căzut în genunchi buimăcit, în faţa luminii orbitoare a soarelui.

Abia atunci mi-am simţit respiraţia, ca după o alergare îndelungată, ca după o scufundare până la limita înecului. Mi-am revenit şi am încercat să analizez ce avusese loc în sufletul meu, în minte, în cuget, în simţire, în întreaga mea fiinţă bio-psihică. Dumnezeu m-a ajutat să înţeleg că:

I. Orice experienţă duhovnicească de acest nivel se face cu descoperirea gândului faţă de duhovnic.

II. Cu încuviinţarea şi sub îndrumarea atentă a acestuia primeşti binecuvântarea începerii lucrării, timp în care şi duhovnicul se roagă pentru tine.

III. Locul şi timpul în care are loc experienţa trebuie cunoscut de duhovnic, de un frate de credinţă, pentru a te supraveghea.

Mai sunt şi postul, rugăciunea şi celelalte, dar cu aceste trei condiţii orice doritor de cucerire a înălţimilor spirituale poate înţelege că nu putem merge la întâmplare; lipsind o verigă cât de mică din acest angrenaj spiritual, nu poţi realiza edificiul ce ţi-ai propus a construi.

Făcusem mărturisiri înaintea duhovnicului, aveam şi dezlegare şi binecuvântare, dar nu i-am descoperit fratelui meu de credinţă (lui Delu) gândul pentru care mă retrăgeam acolo şi mai ales locul. Rămas la puterile încrederii în posibilităţile proprii de urcuş pe scara luminii spre cele Dumnezeieşti, sufletul mi s-a speriat de cutezanţă şi, fără vreo ispită sau tulburare, a simţit nevoia unui sprijin. Nefiind alt suflet alături l-a găsit în trup. Iar trupul fiind legat de realitatea materială prin simţuri, a evadat din veşnicia în care sufletul încerca să-l proiecteze. A evadat în materialitatea din care făcea parte. El trăia cu pecetea morţii şi, împotriva dorinţei sufletului, se întorcea în lumea stricăciunii târând cu sine şi sufletul.

Abia după moartea trupului sufletul rămâne independent. Până atunci existenţa trup-suflet e unică. E o condiţie a fiinţialităţii omului.

La coborâre m-am întâlnit cu Delu:

- Unde ai fost?

- Am încercat un lucru şi am greşit.

I-am povestit apoi aventura. A zâmbit şi a clătinat din cap.

- Asta nu este o simplă neatenţie, ci chiar o prea mare îndrăzneală.

Nu e suficient să avem râvnă pentru credinţă şi dorinţa apropierii de Dumnezeu, ci şi energie să ne supunem regulilor de ascultare stabilite de Sfinţii Părinţi ai Bisericii; acestea, cercetate, verificate şi respectate de ei înşişi cu multă prudenţă, sub invocarea permanentă a harului, i-au dus la stadii înalte de înduhovnicire. Sfântul Pavel, Apostolul, zice: „Nu e de ajuns să ai râvnă, trebuie să ai şi pricepere”. Şi priceperea în aceasta constă: în descoperirea gândurilor în faţa duhovnicului sau fratelui de credinţă, ca să nu te îndreptăţeşti singur în ceea ce faci şi mai apoi să te găsească cel rău în această stare şi să-ţi aducă moartea.

Când zicem monah, pustnic sau anahoret, să nu ne închipuim că ei nu mai au nici un fel de relaţii cu comunitatea din care s-au desprins. Cum ne-am putea închipui un pisc dacă n-ar fi sprijinit pe un masiv muntos puternic? Aşa şi stâlpii de lumină ai Bisericii, marii Sfinţi, sunt legaţi prin ascultare de comunitatea duhovnicească, în special de ierarhia harică, fără de care Trupul mistic al lui Hristos, Biserica, n-ar fi decât o masă de trupuri muritoare, ca oricare vieţuitoare pieritoare, fără posibilitatea transfigurării.

Nici o comunitate sectantă nu asimilează energiile Dumnezeieşti din Sfânta Împărtăşanie cu Trupul şi Sângele lui Hristos. De aceea ajung la a propovădui şi legifera sodomia, libertinajul, pruncuciderea şi incestul, ca şi cum aceste păcate ar fi virtuţile care condiţionează viaţa socială. Chiar relaţiile dintre state au ajuns să fie condiţionate de acceptarea legală a acestor păcate. La această stare de degradare spirituală a dus neascultarea, prin lipsa de corespondenţă harică cu Hristos, cu slujitorii Lui, învestiţi.

(Virgil Maxim - Imn pentru crucea purtată)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii