A doua noapte, intrăm iarăşi în mină. De data aceasta, Fădor mă repartizează pe galeria Iosif-Nord, în abataj, ca rulător. La un rostogol, lucrez împreună cu un domn mai în vârstă care s-a prezentat: Alexandru Popescu. Nici nu bănuiam cine se ascunde în spatele acestui nume românesc atât de banal! Se poate face o întreagă filosofie în jurul raportului dintre nume şi persoana care îl poartă.

Ţi se întâmplă să-ţi fie prezentat câte un om, cu multă ceremonie: - Domnul X. Numele are rezonanţă. Ai încredere că omul corespunde faimei. Când îl cunoşti mai bine, îţi dai seama că numele – sau renumele – este mai mare decât cel care îl poartă. Ce plin de tâlc exclamă avva Siluan în Pateric: “Vai omului aceluia care are numele mai mare decât fapta!”. La “pieile roşii”, copilului nu i se dădea la naştere nici un nume. Abia când mai creştea, în urma unei fapte deosebite sau a unei virtuţi excepţionale, primea, ca o recompensă, un nume pe care îl purta cu mândrie, toată viaţa. Şi în Apocalipsă se menţionează că cei mântuiţi vor primi un nume nou, adevăratul şi veşnicul lor nume: “Biruitorului îi voi da… o pietricică albă şi pe pietricică scris un nume nou, pe care nimeni nu-l ştie, decât primitorul” (Apoc.2,17). Legenda spune că a fost adus în faţa lui Alexandru cel Mare un ostaş fricos, pentru a fi mustrat. “Cum te cheamă?” l-a întrebat împăratul. “Alexandru” a răspuns soldatul. Auzind aceasta, împăratul a reacţionat energic: “Ori îţi schimbi numele, ori îţi schimbi purtarea!”. Dar şi invers se poate întâmpla. Un nume care nu spune la început nimic, îţi descoperă mai târziu un om mare. Marile valori se îmbracă, de obicei, în haina modestiei

Domnul Alexandru Popescu este un om slăbuţ, puţin adus de spate, pe chipul şi fiinţa căruia se citesc clar amprentele anilor de prigoană şi închisoare. Spune că este judecător, originar din Vrancea, dar a locuit în ultima vreme în Bucovina, la Salca. Începem să rulăm. Această operaţie constă în umplerea unei coveţi metalice cu minereu de plumb, ducerea materialului pe o distanţă de 20-40 de metri şi azvârlirea lui în rostogol. Şi iar scormonim printre blocurile de minereu, iar ridicăm covata şi o ducem până la rostogol…şi tot aşa mereu. Cu timpul, plumbul devine mai greu, iar covata parcă îşi dublează greutatea.

Privesc spre acest om, încărcat de ani îndelungaţi de prigoană şi chin, cum lucrează cu o tenacitate pe care nu o presupune constituţia lui fizică. Dar ocnaşul ştie că dacă nu îşi îndeplineşte norma impusă, urmează pedeapsa. Pedeapsa slăbeşte capacitatea de efort şi aşa, se crează un cerc vicios care duce din rău în mai rău. Privindu-l, îmi este greu să suport indiferent truda lui de ocnaş. Mă gândesc să-l rog să lucrez eu câtva timp şi pentru el. Dar nu am timp să-mi pun gândul în aplicare, căci domnul Popescu îmi zice:

- Acum stai jos, să te odihneşti. Voi lucra numai eu. Tu eşti tânăr şi nu eşti obişnuit cu greul. Trebuie să te cruţi.

Încerc să protestez, dar nu mă lasă până nu mă aşez. Este atât de ferm în privinţa aceasta, încât nu-mi rămâne decât să mă supun. Nu-i mai spun nimic de intenţia mea de a lucra eu pentru el. Stau deci pe un bolovan de plumb şi privesc jenat, cum acest om bătrân lucrează pentru mine. Scena petrecută în fundul ocnei mă tulbură. Cum, acest om gârbovit de ani şi suferinţă, mai găseşte putere ca să-şi depăşească instinctul de conservare şi să facă un asemenea gest? Într-o lume copleşită de egoism, şi lipsită de spiritul de sacrificiu, asemenea acte sunt necunoscute. Cine este omul care îmi dă o astfel de lecţie? Înainte de a afla însă cine este, aflasem ce fel de om este! Şi acesta este lucrul esenţial!

Când se termină şutul (unitate de timp de muncă în subteran) şi ajung în spaţiul de la corfă, mă apropiu de un domn mai în vârstă pe care l-am văzut în baraca unde locuiesc, şi arătând spre domnul Popescu, îl întreb:

- Cine este domnul acela?

Domnul Costache Busuioc răspunde zâmbind:

- Este domnul Popescu-Vrancea, autorul cântecului: “Ştefan Vodă al Moldovei”.

Iată dar că anonimul meu este un nume cunoscut în Mişcarea Legionară, că banalul lui nume a devenit un renume. Va trebui să-i spun cât mai curând că îi cunosc cântecul de la vârsta de zece ani şi că a răsunat prin glasul nostru, de-atâtea ori, pe văile şi culmile din Munţii Codrului, dar şi în temniţa de la Oradea.

(Pr. Liviu Brânzaș - Raza din catacombă)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii