În adâncul ocnei, se întâmplă lucruri care nu se pot uita uşor. O întâmplare petrecută în epoca în care eram rulător, m-a tulburat profund.

Pe galeria Iosif-Sud, lucrările au fost întrerupte pentru că s-a pierdut filonul. Drept pentru care, s-a deschis în peretele din dreapta o galerie perpendiculară pe filonul principal, numită “ramura”, în căutarea filonului pierdut. În abatajul din Iosif-Sud, mai rămăseseră câteva balene uriaşe (balenă = bucată de minereu de mare dimensiune) care mai trebuiau rulate. Am fost repartizaţi pentru această activitate trei ocnaşi: avocatul Jean Voinea, din Panciu, istoricul Dan Cernovodeanu, fost coleg de clasă cu Regele Mihai, şi eu. Venea un gardian cu un artificier civil şi aruncau în aer mormanul rămas nefărâmiţat de exploziile anterioare, iar noi trebuia să-l rulăm în rostogol.

Iată-ne ajunşi la locul de muncă. Artificierul face cu un pickhammer găuri în blocul masiv de minereu şi introduce în ele cartuşe de dinamită şi fitilele aferente. Totul fiind gata, ne refugiem în cea mai apropiată breşă de protecţie. Artificierul aprinde fitilele de la o ţigară şi vine lângă noi. Stăm în aşteptare, aşezaţi jos, cu lămpile în mână. Întâmplător stau faţă în faţă cu gardianul. Este un flăcău solid şi frumos de la ţară. După înfăţişare ar fi apt pentru o echipă de dansuri populare. Contrar aşteptărilor, acest om care întruchipează virtuţile fizice ale poporului român, este de o mare răutate sufletească. Este preocupat în permanenţă de a persecuta şi pedepsi. În prezenţa lui, nu ne simţim în siguranţă niciodată. Acum stă în faţa mea. Are figura concentrată. Deodată, izbucneşte prima detonaţie. Se sting lămpile, în afară de a lui care este rezistentă la suflu. În următoarea fracţiune de secundă, se aude o altă detunătură care stinge şi lampa lui. Întuneric beznă. Şi detunăturile urmează în serie. Parcă am fi pe front, în plină noapte, în timpul unei canonade. Ei bine, în intervalul dintre prima detunătură şi cea de a doua, în fracţiunea de timp în care a mai luminat doar lampa lui, l-am văzut tresărind şi pe faţă întipărindu-i-se o expresie de mare frică. Părea o fiară încolţită. M-a cuprins o mare milă faţă de el, şi ocrotit de beznă, am plâns în taină. Acest om feroce care părea un zmeu invincibil, se manifestase ca un fricos nevolnic. Eu care nu am plâns niciodată pentru mine în timpul îndelungatei suferinţe, plângeam acum pentru persecutorul meu! Din ce adâncuri a izvorât, oare, emoţia mea?

Materialul rezultat din aruncarea în aer a balenelor ne dă de lucru câteva zile. În această zonă, lucrăm numai noi trei. Aici, pe Iosif-Sud este o căldură tropicală. În aer plutesc aburi ce vin din adâncul unei geode. De sus picură stropi de apă acidulată. Este un peisaj care aparţine parcă unei alte ere geologice. Lucrăm îmbrăcaţi doar în chiloţi, transpiraţia curgând din abundenţă pe bustul gol.

Astăzi lipseşte Dan Cernovodeanu. Mormanul de steril rămas între cele două rostogoluri unde lucrăm, se înalţă ca o piramidă. Eu lucrez la un rostogol, iar Jean Voinea la celălalt. După un timp, urc piramida şi, din vârful ei, privesc în tăcere cum lucrează Jean. Este intrat printre nişte balene de dimensiunea unor dulapuri, şi scormoneşte printre ele, în căutarea bucăţilor de minereu. Râvna lui mă face să zâmbesc. Dar zâmbetul meu se va preface curând în expresie de groază. Jean, fără să-şi dea seama, prin activitatea lui a deranjat echilibrul balenelor. Umple covata şi se întoarce să iasă din tunelul unde pătrunsese. În clipa aceea, se desprinde o balenă de cel puţin trei metri cubi şi se prăvale spre el, fără nici un zgomot. Dar el nu sesizează nimic. Îngrozit, scot un răcnet nearticulat de avertizare. Scena se derulează parcă cu încetinitorul. Mai face un pas şi părăseşte locul unde, în fracţiunea de secundă următoare, se prăbuşeşte piatra ce purta cu ea moartea. În clipa următoare căderii bolovanului, el se întoarce să vadă ce s-a întâmplat în spatele lui. Când vede ce a fost şi mai ales, ce ar fi putut să fie, se îngrozeşte. Devine palid şi fără puteri. Scapă covata din mâini şi se aşează jos. Eu tac, respectându-i emoţia. După ce îşi revine, îmi spune zâmbind, că atunci când mi-a auzit urletul, se gândea să-mi spună că am urlat ca Tarzan în junglă, el crezând că vreau să glumesc

Mă obsedează întrebarea: ce s-ar fi întâmplat dacă Jean nu s-ar fi hotărât exact în clipa aceea să meargă să golească covata? Dar dacă ar mai fi zărit o bucăţică de minereu pentru care să fi întârziat o secundă în plus? Ce s-ar fi întâmplat? Nu pot duce gândul până la capăt. Dacă nu moartea, cu siguranţă o groaznică accidentare. La prima vedere, pare numai o coincidenţă fericită!

Nu peste mult timp, sunt martor la o întâmplare similară. Sunt mutat ca rulător la Intermediar. Aici, spre deosebire de clima tropicală de pe Iosif-Sud, este un frig neplăcut, din cauza unui curent rece care vine de la un puţ de aeraj din apropiere. Lucrez cu un bătrân ţăran din sudul ţării, jos pe galerie, la înaintare. Într-un schimb se perforează, în celălalt se rulează materialul. Calea ferată înaintează împreună cu galeria, la distanţă de câţiva metri de frontul de lucru. Încărcăm minereul într-un vagonet. Obosiţi de muncă şi frig, ne aşezăm pe câte un bolovan, chiar în grota frontului de înaintare. Bătrânul adoarme imediat. Eu stau cu capul pe genunchi, dar cu atenţia îndreptată spre direcţia de unde ar putea veni inamicul. Din când în când, arunc o privire spre galeria întunecată. La un moment dat, zăresc o undă de lumină. Dau un cot moşului care sare rapid în picioare. În secunda următoare, începem să lucrăm. Apare un gardian care ne scrutează cu severitate. Pare nemulţumit că nu a găsit ceva în neregulă, ca să ne poată admonesta sau pedepsi. Pleacă înapoi pe galerie. La puţin timp după ce se îndepărtează, pe locul unde stătuse bătrânul, cade brusc un bolovan oval, greu de câteva zeci de kilograme. Numai apariţia gardianului l-a salvat pe bietul om de la o nenorocire. Lovitura blocului de plumb în ceafa ocnaşului dormind cu capul pe genunchi, putea să-i fie fatală. Iarăşi o coincidenţă fericită!

După asemenea mai multe “coincidenţe fericite”, simţi cum Mâna Domnului dirijează acolo, în adâncul ocnei, momentul în care un bloc de plumb trebuie să se prăbuşească sau când să stea neclintit. Dumnezeu ne dăruieşte şi suferinţă, dar ne păzeşte de adevăratele primejdii şi nenorociri!

“O piatră foarte mare era să se rostogolească peste mine şi să mă zdrobească, pe când dormeam adânc sub ea, de nu m-aş fi sculat din acest loc cu o săritură grăbită părându-mi-se că aud glasul tău. Şi îndată am văzut piatra aceea desprinzându-se şi căzând la pământ.” (Sf.Ioan Scărarul, Filocalia vol.IX, pag.35).

“Şi iarăşi se întâmplă adeseori să se surpe o casă sau un zid, sau să cadă o piatră şi să se rostogolească din locul lor cu zgomot şi să se afle şezând acolo niscai oameni. Dar Dumnezeu porunceşte cu iubire de oameni îngerului să le ţină pe acelea să nu cadă, până ce se ridică aceia de acolo, sau îi mişcă de acolo pentru niscai pricini, ca să nu se mai afle nimeni dedesupt. Dar îndată ce pleacă ei, le lasă să cadă. Iar de se întâmplă să fie prins vreunul acolo, face ca să nu se vatăme nicidecum prin aceasta. Prin aceasta voieşte să se arate nesfârşita mărime a puterii Lui.” (Sf.Isaac Sirul, Filocalia vol.X, pag.120).

(Liviu Brânzaş - Raza din catacombă)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii