vezi galerie foto (1 foto)
Pr. Paul Mihail
  • 29 Iunie 1905
  • Cornova, Orhei
  • preot
  • 11 Octombrie 1994
  • București

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

„Dorul de pământul natal şi marea durere, ce a purtat-o în suflet tot timpul vieţii,
pentru fraţii români de peste Prut smulşi de la sânul Patriei Mame
de Imperiul lui Antichrist îl converteau în scrieri despre Basarabia,
dovedind românitatea ei şi continuitatea limbii româneşti curate, mai ales la sate."

Distinsul istoric şi preot Paul Mihail s-a născut la 29 iunie 1905 în satul Cornova, din fostul judeţ Orhei. La Chişinău a urnat cursurile Seminarului Teologic (1918 - 1926) şi ale Facultăţii de Teologie (1926 - 1930), iar la Iaşi pe cele ale Facultăţii de Istorie (1929 - 1932). A fondat şi condus revista Studentul din Chişinău (1928 - 1930). Doctor în teologie (secţia istorică) al Universităţii din Iaşi (1945). În 1931, călătorii de studii în Bulgaria. Grecia (muntele Athos) şi Turcia (Constantinopol). Din 1933, profesor la Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti din Chişinău (în perioada 1942 - 1945 şi director). Asistent la Facultatea de Istorie din laşi (1948 - 1949) şi conferenţiar la Institutul Teologic din Bucureşti (1949 - 1950). Director al Muzeului Istoric - Bisericesc din Chişinău (1941 - 1945), secretar al Comisiunii Monumentelor Istorice - regionala Basarabia, membru al Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Basarabia (1932- 1944), membru al Asociaţiei Slaviştilor din România, membru colaborator (1940 - 1944) şi membru de onoare al Institutului de Istorie „A. D. Xenopol" din laşi (1990), membra - printr-un „Act de onoare" - al Ateneului din Chişinău (1992) şi membru de onoare al Academiei Române (7 iulie 1994). Diacon la Catedrala din Chişinău (1933-1935). Preot paroh la Biserica Sf. Arhangheli din aceeaşi localitate (1936 - 1944) şi la Biserica Banu din Iaşi (1946 - 1964). În anii 1950 - 1954 are interdicţie publicistică. Distincţii: Premiul „Năsturel Herăscu" (1939) şi Premiul „Eudoxiu Hurmuzaki" (1995, împreună cu fiica sa, dr. Zamfira Mihail) ale Academiei Române; iconom stavrofor (1942), Crucea Patriarhală (1972) şi Avva („Mare Duhovnic", 1980). A încetat din viaţă la 11 octombrie 1994 în Bucureşti.

Prin investigaţii laborioase, Paul Mihail a descoperit şi pus în circulaţie un imens material documentar referitor la istoria românilor de pretutindeni, în majoritate depistat în arhivele şi bibliotecile din străinătate: documente medievale, manuscrise (slave, greceşti, româneşti), carte veche; este cel dintâi cercetător român al Arhivei Metocului Sf. Mormânt din Constantinopol. Studiile şi articolele sale - în care istoria Basarabiei ocupă un loc central - au urmărit cu precădere: cercetarea şi descrierea manuscriselor, circulaţia lor în Ţările Române şi dincolo de frontierele lor; îmbogăţirea cunoştinţelor despre cartea veche românească; circulaţia cărţilor tipărite în ţara noastră în lumea sud-slavă, din evul mediu până în cel modern; studiul monumentelor istorice şi de artă; relaţiile culturale şi bisericeşti ale poporului român cu lumea ortodoxă. Din bogata-i operă publicată, menţionăm lucrările: Documente cu privire la Basarabia (1560 - 1807) (1930); Legături culturale bisericeşti dintre români și ruşi în sec. XV - XX. Schiţă istorică (1932); Opt documente moldoveneşti dinainte de Ştefan cel Mare (1933); Documente moldoveneşti găsite în Constantinopol (1462 - 1755)( 1933 şi 1934); Mărturii româneşti din Bulgaria şi Grecia (1468 - 1866)(1933); Album de documente moldoveneşti din veacul al XV-lea (1934); Regentele actelor moldoveneşti din Arhiva de la Constuntinopot a Sf. Mormânt (1934): Cârti bisericeşti, manuscrise şi icoane din Basarabia. însemnări vechi şi inscripţii (1934, 1939 şi 1940); Fapte trecute şi basarabeni uitați 1799 - 1918 (1938); Tipărituri româneşti în Basarabia de la 1812 până la 1918 (1941): Documente şi zapise moldoveneşti de la Constantinopol (1607 - 1806); Documente inedite ale cancelariei moldoveneşti din veacul al XVI-lea. Din arhiva metocului din Sf. Mormânt din Constantinopol (1964); Manuscrise slave în colecţii din Moldova (I - 1972 cu colaborare şi 11 - 1979); Manuscrise româneşti din Biblioteca Mitropoliei Moldovei (I - 1974, II - 1975 şi III - 1976); Contribuţii la Bibliografia Românească Veche (1785 - 1830) (I - 1984, II - 1985 şi III - 1986); Vechi tipărituri româneşti (1831 - 1871) (I - 1988, II - 1989 şi III - 1990); Acte în limba română tipărite în Basarabia. 1 (1812 - 1830) (1993, în colaborare cu Zamfira Mihail); Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia (1993).

A răspuns cu deosebită bunăvoinţă dialogului nostru d-na preoteasă Eugenia Mihail, soţia marelui cărturar.

Toader Buculei: Doamnă preoteasă, sincer vă spun, mă consider un norocos, având prilejul să cuprind în Clio încarcerată un mare cărturar şi patriot basarabean, care a ținul cu destoinicie şi sfinţenie într-o mână Biblia şi într-alta Istoria neamului: Paul Mihail, soţul dumneavoastră Un corespondent al său îl găsim în transilvăneanul loan Lupaş, care şi el onorează cartea românească. Începem dialogul cu întrebarea: care-i obârşia ilustrului istoric Paul Mihail?

Eugenia Mihail: Preotul dr. Avva Paul Mihail a fost un slujitor al Altarului lui Dumnezeu, care s-a devotat toată viaţa cercetării istoriei românilor şi a Bisericii Ortodoxe Române, publicând peste 460 studii şi articole, multe încă rămase în manuscris.

Urmaş a şapte generaţii de clerici de la 1688, din neamul Mihail, s-a născut la Cornova, jud. Orhei, în anul 1905, la 29 iunie.

În 1865 numele de familie fusese rusifical în Mihailovici, adăugându-se particula „- ovici". Şi-a redobândii numele de Mihail în 1942.

Al patrulea copil, din cei cinci, câţi au avut părinţii Justin şi Elena, a rămas orfan de la 3 ani şi jumătate. Tatăl, Justin Mihail, a fost dascăl al bisericii din sat şi învăţătorul primei şcoli româneşti care funcţiona în Cornova prin strădania sa. A murit de tânăr, la 33 ani, în urma unui tragic accident în anul 1909. Ctitor al bisericii de piatră din satul Cornova, a lăsat amintirea unui om energic, care s-a străduit pentru ridicarea culturală a consătenilor. Mama, Elena, provenea dintr-o familie de mazili din comuna Meleşeni, Orhei. Fiică a unor părinţi înstăriţi, crescută în dragostea de Dumnezeu, de o bunătate proverbială, a fost cea care a insuflat copiilor ei dorinţa şi dragostea pentru Dumnezeu şi carte. Jertfa tinerei mame de a creşte singură cei cinci copii a creat în sufletul părintelui Paul un cult al dragostei pentru ea. Cât a trăit, mama Elena, până în februarie 1939, a venit mereu la Cornova pentru a o ajuta şi a o mângâia, împreună cu familia.

T.B.: Sigur, studiile secundare, îndeosebi cele superioare i-au cultivat dragostea și i-au cizelat măiestria lui Paul Mihail pentru depistarea, descifrarea şi valorificarea documentelor şi manuscriselor medievale, cărţilor vechi româneşti. Sub a căror mentori i s-a cultivat această dragoste şi cizelat această măiestrie?

E.M.: Şcoala primară a făcut-o la mănăstirea Hârjauca, la orfelinatul destinat copiilor orfani, proveniţi din familii de clerici. Aici, între 6 şi 11 ani a dus o viaţă aspră călugărească, cu rugăciuni şi posturi, având aceleaşi îndatoriri ca monahii de a participa la slujbe ziua şi noaptea. Vieţuind în mănăstire, înconjurat de cărţi, manuscrise şi icoane, printre călugări care citeau şi cântau, a învăţat acolo, îndeosebi cu călugărul Iacob, care-l ocrotea, descifrarea scrisului vechi chirilic şi a prins dragoste, râvnă şi stăruinţă de a şti şi el. Aşa că, pe drept cuvânt se poate spune, pronia lui Dumnezeu l-a binecuvântat să devină preot.

Din cei 12 elevi de la mănăstire au rămas în viaţă doi, unul fiind părintele Paul Mihail. Până în 1918, la şcoală copiii erau obligaţi să vorbească numai ruseşte, cei care vorbeau româneşte erau bătuţi. Odată fiind pedepsit pentru vina că „a vorbit, româneşte" a fost bătut şi înţepat cu peniţa în palmă, infectându-se şi având mare temperatură, încât cu greu a scăpat. Toată viaţa a purtat, cicatricea acelei bătăi.

De la mănăstirea Hârjauca, în 1912 a fost trimis la Chişinău la Şcoala Spirituală şi a continuat învăţătura la Seminarul Teologic, absolvindu-l în 1926 ca premiant. De la o vârstă fragedă avea dragoste de scris; s-au păstrat însemnările zilnice începute de la 13 ani şi continuate până în ultima zi, de asemenea manuscrise de-ale sale descriind natura, colegii, profesorii, bunica, clopotarul de la biserica salului, precum şi oamenii întâlniţi de-a lungul vieţii. S-a strâns o adevărată arhivă din aceste manuscrise.

Era săritor la ajutat, aşa fiind, în vacanţele de la seminar sau facultate venea acasă şi ajuta pe mama la prăşit sau la legat bucăţica de vie sau se ducea prin satele vecine la preoţi să le orânduiască bibliotecile. Şi câteodată câte un preot darnic îi dăruia câte o carte sau câte o foaie cu însemnări vechi, cu care şi-a început propria bibliotecă. Viaţa lui a fost o continuă dăruire de dragoste, de a sluji lui Dumnezeu şi a cerceta istoria neamului. Pentru aceasta el studia mereu. Când depista vreun manuscris sau carte veche necunoscută nu se liniştea până nu le descifra. Întotdeauna a dorit să dea la iveală faptele oamenilor mai deosebiţi. Cuvintele din Evanghelie: „După faptele voastre vă va cunoaşte lumea că ai Mei sunteţi" i-au fost călăuză. La Seminar a admirat pe rectorul seminarului, părintele profesor Constantin Popovici, despre care a tipărit un studiu Preoţi luptători pentru limba română în revista Mitropolia Moldovei din 1983, la 65 de ani de la unirea Basarabiei.

Între anii 1926-1930 a urmat Facultatea de Teologie, pe care a absolvit-o cu „Magna cum laudae", susţinând licenţa în teologie primul din serie. În cei patru ani de studenţie s-a întreţinut cu leafa de ajutor de secretar al Facultăţii de Teologie. Secretarul şef, diaconul Teodor Simionov, impresionat de priceperea tânărului student, dar şi de sărăcia lui, a fost cel care l-a recomandat pentru a fi încadrat în timpul studiilor. (Despre figura preotului Teodor Simionov a tipărit în Luminătorul din 1993 un portret.)

În 1929 - 1930 şi 1932 a frecventat şi cursurile Facultăţii de Litere, secţia istorie a Universităţii din laşi. La Facultatea de Istorie profesorul llie Minca, când a aflat câte ştie studentul Paul Mihailovici, l-a luat sub ocrotirea sa şi i-a cerut să pregătească pentru tipar documentele descoperite la Constantinopol, pe care le-a publicat în revista Cercetări istorice din 1932-1933. Acum Institutul de Istorie din laşi a publicat un volum comemorativ închinat, profesorului Ilie Minea şi preotul Paul Mihail a tipărit amintiri despre acest profesor, şi singurul adevărat mentor al său.

Aşa că am putea spune că prin propriile sale puteri şi prin muncă şi-a cultivat dragostea pentru cărţi şi documente şi a desfăşurat întreaga cercetare istorică.

T.B.: Paul Mihail este cel dintâi care a izbutit să facă cercetări în Arhiva Metocului Sf. Mormânt din Constantinopol, de unde a adus un imens material documentar. Cu ce sacrificii materiale și efort intelectual a adunat acest preţios material!?

E.M.: Ca licenţiat în teologie, în decembrie 1930 a primit o bursă de la Eparhia Chişinăului, pentru studii în sud-estul Europei: Bulgaria, Grecia, Muntele Athos şi Istanbul. Bursa, în valoare de 50.000 lei, se trimitea lunar. Uneori nu a primit-o la timp şi atunci, ca să-şi câştige existenţa, a muncit ca zilier în portul Pireu la cioplitul pietrei.

În timpul studiilor, la Istanbul, Dumnezeu i-a ajutat să găsească comoara patriei: documente româneşti din sec. XV - XIX în „Arhiva Metocului Sf. Mormânt" la Constantinopol, peste 1.200 de documente, referitoare la mănăstirile româneşti şi daniile către locurile sfinte, pe care le-a cercetat, le-a fotografiat: şi pe unele le-a readus în ţară. „Harul lui Dumnezeu şi rugăciunile mamei mele Elena m-au condus", aşa a scris Paul Mihail în însemnările sale zilnice din Jurnalul călătoriei de studii în sud-estul Europei (1931), care s-a tipărit abia în 1991. În articolul După 33 ani de la aflarea documentelor româneşti la Constantinopol, Paul Mihail a consemnat întâmplările prin care au trecut aceste dovezi istorice până au putut fi tipărite.

În perioada studenţiei, până la plecarea în străinătate, a fondat şi a condus, ca director, revista Studentul, tipărind 15 numere în patru ani, apoi a transmis altor studenţi conducerea revistei.

Dar să vă citesc, domnule profesor, partea din articolul După 33 de ani... care dă răspuns mai elocvent la întrebarea dvs.:

„Încă înainte de obţinerea titlului de licenţă în teologie, am vizitat Praga, am trecut prin Polonia, pe la Kracovia şi Liov, am stat o lună la Belgrad, la Patriarhia de la Carloviţ şi în Macedonia.
Acum doream să văd Bulgaria, Grecia, Muntele Athos, să ajung la Constantinopol. Gândeam că voi putea afla material pentru teza de doctorat, că voi putea depista mărturii despre dărnicia românească, că voi găsi unde desţărate de slovă românească, că voi face cunoscut numele învăţaţilor noştri prin locurile pe unde voi trece.

Jurnalul meu de călătorie din 1931 este o mărturie a ceea ce s-a petrecut cu mine, bucuriile, necazurile şi întâmplările pe care le-am avut în ţările străine. De se va putea vreodată să fie publicat, bine ar fi!

Prin perspectiva anilor pătrunderea mea în arhiva Melocului Sf. Mormânt, de la Constantinopol, a fost un act al Providenţei.

Să văd eu, tânăr de 26 de ani, cu haine şterse, cu bani puţini şi fără ocrotitori, deschizându-se porţile ruginite ale beciului Motocului Stântului Mormânt?

Să calci tu, moldovean de pe Valea Culei de la Orhei, pe cărările pe unde au umblat patriarhii ecumenici şi Sfinţii?

Să găseşti în beciul metocului, zvârlite prin unghere, maldăre de acte şi zapise moldoveneşti, să vezi lăzi pline cu hărţi şi dosare de peste 1.000 de foi?

Să atingi rafturi pline cu manuscrise, condice şi registre putrezite străvechi?

Să simţi fiorul că eşti în depozitul în care se păstrează documente vechi de secole, admirabil ornamentate, tezaur nepreţuit pentru istoria neamului românesc?

Să fiu cel dintâi dintre români, care să intre într-o arhivă străină, care şedea închisă şi pecetluită din anul secularizării 1863?

Apoi să scoţi cu braţul din beci documente mucegăite. Să le scuturi pe fiecare, să le închei şi să le ştergi slinul şi paianjenii.

Să le spui că eşti de acasă şi să plângi cu ele de dorul casei!

Fiecare hrisov şi pergament, Fiecare zapis şi mărturie hotarnică, mi-a şoptit mult seculara sa istorie, fiecare mi-a spus în taină zbuciumata sa viaţă.

Fiecare m-a întrebat dacă mai sunt aceleaşi sate şi târguri, dacă munţii şi apele poartă aceleaşi nume, dacă au mai rămas aceleaşi cetăţi la Nistru, dacă mai sunt fântâni de păcură şi ocne de sare, dacă mai dăinuiesc aceleaşi obiceiuri cu cântece, doine, cobze şi cavaluri, dacă oamenii păstrează aceeaşi credinţă şi vorbesc aceeaşi limbă românească.

Şi tuturor le-am spus: că toate sunt aşa cum au fost pe vremea lor. Aceiaşi munţi şi aceleaşi ape, aceleaşi cetăţi şi aceiaşi codri, aceiaşi oameni muncitori şi aceeaşi doină, aceleaşi sate şi aceeaşi limbă românească.

Numai că hotarele despărţitoare de atunci şi fraţii răzleţiţi de secole în cele trei provincii, acum prin jertfele ostaşilor de la Plevna şi Mărăşeşti sunt unite în România Mare.

Dar neputând lua cu mine străvechile hrisoave, zapise, mărturii hotarnice să le spun că ele sunt file din cartea de dărnicie seculară a poporului românesc, care dintru începutul organizării sale statale şi până acum, din ţară mică şi săracă, cum scria Mihai Vodă, a revărsat către Locurile sfinte şi popoarele vecine, mila sa egală cu iubirea lui Dumnezeu.

Să le spun că nu rămân singure aici printre străini, ci lângă ele rămâne duhul cel bun al lui Alexandra, ctitoriile lui Ştefan, vitejia lui Mihai, înţelepciunea lui Miron, învăţătura lui Cantemir, picăturile de sânge ale lui Grigore, ale lui Horea, ale lui Tudor, ale tuturor oştenilor şi ţăranilor luptători de veacuri pentru apărarea pământului strămoşesc.

Şi cu ele, în sfârşit, rămân diecii şi copiştii, dascălii şi uricarii, miniaturiştii şi zugravii, învăţaţii şi poeţii, cronicarii şi scriitorii, cu ele rămâne duhul întregului neam românesc creator al valorilor pământului care de secole, prin destin, stă de strajă la răscrucile drumurilor dintre orient şi occident.

Să clasifici zile întregi maldăre de hârtii, să le aşezi în dosare, apoi să scrii pe ele: «Documente româneşti, secolele XV, XVI, XVII, XVIII, XIX»!

Providenţa a făcut acest act pentru mine!, pentru că toată Fiinţa mea era curată, pentru că nu cunoşteam încă păcatul cu femeia, pentru că eram credincios, pentru că mama Elena se ruga pentru mine.

Recunoştinţă postumă ţie avocat Mirmiroglu, că primind în dar căciula mea de astrahan, m-ai răsplătit cu un număr de pergamente şi hârtii din cele mai putrede şi uzale.

Mărire Ţie Doamne, că m-ai învrednicit de această cinstire, ca să pun mâna, să citesc şi să sărut lespezile de secole ale edificiului românesc!"

T.B.: Aceeaşi muncă trudnică desfăşoară Paul Mihail şi în valorificarea materialului documentar adunat, concretizată în bogata şi valoroasa moştenire lăsată istoriografiei româneştii (Bibliografia scrierilor lui Paul Mihail și a referinţelor despre ele, cuprinsă în volumul său Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia [Chişinău, 1993], însumează 458 titluri). Care sunt principalele direcţii ale cercetărilor lui ştiinţifice? Ce loc ocupă istoria Basarabiei în opera sa? Cum s-a implicat şi în activitatea unor instituţii cu profil istoric”?

E.M.: Punerea în valoare a documentelor inedite, din arhivele străine şi româneşti, reconsiderarea aşezămintelor culturale ale Basarabiei şi ale unor personalităţi ale culturii româneşti. Prin scoaterea, de către Paul Mihail, la lumina tiparului, vor continua să trăiască cărţi vechi, manuscrise, studiile sale despre mănăstiri, biserici, personalităţi bisericeşti şi ale culturii îmbogăţind astăzi cunoştinţele noastre despre istoria culturii româneşti din Basarabia, în opera lui Paul Mihail scrierile despre Basarabia ocupă un loc preponderent (peste 200 de titluri bibliografice), începând cu studiul despre Bibliotecile parohiale publicat în revista Luminătorul din Chişinău în mai 1928 şi până la ultima lucrare, apărută în volum la Ed. Academiei, Acte în limba română tipărite în Basarabia (1812- 1830), în 1993, căreia i s-a decernat premiul „E. Hurmuzaki". Pentru toate greutăţile, lipsurile pe care le-a îndurat, Dumnezeu l-a răsplătit cu bucuria scrisului, a depistării ineditelor şi a descoperirilor pentru istoriografia română. Dorul de pământul natal şi marea durere ce a purtat-o în suflet tot timpul vieţii, pentru fraţii români de peste Prut, smulşi de la sânul Patriei Mame de Imperiul lui Antichrist îl converteau în scrieri despre Basarabia, dovedind românitatea ei şi continuitatea limbii româneşti curate, mai ales la sate. (Voi menţiona doar studiul Preoţi luptători pentru limba română până la desăvârşirea politică a statului naţional român din 1918, pentru a cărui publicare s-a zbătut ani de zile până ce a apărut în revista Mitropolia Moldovei şi Sucevei, nr. 10-12/1983, p. 674-681).

Lucrările ştiinţifice, pentru care avea material documentar adunat din tinereţe, deoarece se refereau în cea mai mare parte la Basarabia, nu au putut fi tipărite după 1944. Timp de peste trei decenii a făcut demersuri la toate publicaţiile ştiinţifice de istorie pentru a publica Contribuţii noi la bibliografia românească veche, cu atestări inedite, referitoare la tipăriturile din Basarabia din perioada 1812-1918. Editura Academia i-a răspuns oficial că nu le poate include în revista de bibliologie, deoarece „conţin referiri la depozite dintr-un teritoriu care nu face parte din R. P. Română". Iar Revista de istorie, de asemenea a invocat motivaţii conjuncturale. Abia în 1985, datorită curajului istoricilor Ştefan S. Gorovei şi Leon Simanschi, din cadrul redacţiei Anuarului de istorie al Institutului „A. D. Xenopol" din Iaşi, s-a început publicarea acestor atestări documentare ale culturii româneşti din Basarabia, din sec. XIX. Numele Basarabia nu a putut fi însă pomenit şi s-au folosit croşete pentru fragmente omise din text.

Între 1941 -1945 a fost director al Muzeului Bisericesc din Chişinău, de artă şi carte religioasă. A îmbogăţit exponatele muzeului, depistând piese rare ale patrimoniului naţional. (În manuscris se păstrează un emoţionant şi tragic articol Zece ani de pribegie a Muzeului Istoric Bisericesc, pe care nu l-a putut tipări). În aceeaşi perioadă a mai avut şi alte funcţii ştiinţifice: 1929-1938, secretar la Comisiunea Monumentelor Istorice, regionala Basarabia, iar între 1932-1944 membru al Societăţii Istorico-Arheologice Bisericeşti din Basarabia.

Din 1940 a fost membru colaborator al Institutului de Istoric „A. D. Xenopol" din Iaşi, de la înfiinţarea lui şi din 1990 membru de onoare al acestuia. Încă în cel mai recent volum al Anuarului Institutului, pe 1995, i s-au tipărit colaborări postume. Membru al Asociaţiei Slaviştilor din România, a participat şi a prezentat, comunicări la congresele naţionale ale slaviştilor (Sofia - 1963; Praga - 1968; Varşovia - 1973; Suzdal - 1982) şi la numeroase sesiuni ştiinţifice din ţară. A participat la Congresul naţional al istoricilor de Ia Bucureşti din 1980.

T.B.: Ce viaţă a dus Paul Mihail, dimpreună cu familia sa, începând cu prima invazie a armatelor Imperiului Roşu în Basarabia (iunie 1940) până către sfârşind vieţii sale? În ce condiţii a cercetat şi publicat?

E.M.: Perioada de refugiu, de la 28 iunie 1940 la 11 iulie 1941, la Iaşi şi a celui de al doilea refugiu, din vara anului 1944, cu 9 schimbări de domiciliu până la 13 aprilie 1946, când a fost numit preot la Iaşi au fost cei mai grei prin lipsuri şi condiţii dificile de viaţă. Dar anii 1950-1955 şi următorii au fost apăsători prin hărţuiala autorităţilor, prin permanenta supraveghere, evidentă prin persoane care notau ceea ce se vorbea în biserică la predică sau îl urmăreau cu cine se întâlneşte. Nesiguranţa din anii când se culca îmbrăcat, cu frica de-a fi ridicat şi închis, nu a rămas fără urmări pe plan psihic.

În timpul refugiului din 28 iunie 1940 - 11 iulie 1941 la locuinţa din Chişinău au rămas toate documentele aduse de la Constantinopol şi manuscrisele sale. Ele au fost ridicate de sovietici la trei zile după ocuparea Chişinăului. S-a pierdut atunci teza sa de doctorat Mănăstirile româneşti închinate la Locurile Sfinte (350 p.), Monografia istorică a statului Cornova (contribuţia sa la lucrările echipei Institutului Social Român condus de prof. D. Gusti), alte lucrări în curs de elaborare. În anul 1961, când în R.S.S. Moldovenească a apărut un volum de documente din sec. XV-XVI, Paul Mihail a recunoscut actele pe care le adusese el de la Constantinopol. Acad. E. Russev a avut probitatea ştiinţifică de a tipări în revista Izvestia a Academiei din Chişinău recenzia în care se afirmă că Paul Mihail este cel care a adus documentele desţărate, contribuind astfel la îmbogăţirea informaţiilor pentru istoria românilor.

În 1948 a fost numit, prin chemare asistent la catedra de Slavistică a Facultăţii de Istorie a Universităţii din Iaşi, de unde a fost demis pentru motivul că venea la cursuri în haină preoţească. în 1949 a fost numit prin chemare conferenţiar universitar la catedra de Limba rusă şi Istoria bisericii ruse şi române, la Institutul Teologic din Bucureşti, dar a refuzat pentru că nu a vrut să predea limba stăpânitorilor fraţilor săi, căzuţi în robie. De două ori a insistat Fericitul Patriarh Justinian, care ţinea mult la Părinte, cunoscându-l din refugiul de la Râmnicu Vâlcea, ca să primească postul. Pentru că a refuzat catedra de la Bucureşti, ştiind calvarul fraţilor români de peste Prut, a început să fie supravegheat. Inspectorii din partea Departamentului Cultelor l-au percheziţionat de mai multe ori, nu numai în biserică, ci au răscolit, şi întreaga locuinţă. Pe atunci erau inspectori şi inspectori generali în Departamentul Cultelor, care verificau cărţile din bibliotecă, filă cu filă, să se găsească ceva compromiţător. Şi aceşti inspectori nu erau intelectuali, unii abia dacă aveau şcoala primară. Era ordin ca în biblioteca parohială sau personală să fie şterse toate numele prohibite, şi vai de acela care nu le-a şters. Grozavă era starea de frică cu sabia lui Damokles deasupra capului, care frică a lăsat, amprente adânci în viaţă. În urma acestor percheziţii, de frică, preotul Mihail a ars foarte multe acte din arhiva sa şi însemnări de ale sale.

Este greu de descris teroarea din anii 1950-1955. Numai cine a fost cercetat, percheziţionat şi chemat la Securitate poate înţelege ce efect, psihic traumatizant are presiunea permanentă. Pentru a-l ţine în tensiune, era chemat la sediu şi ţinut acolo câte o zi şi o noapte, fară să fie întrebat ceva, ca în zori să i se dea drumul cu ameninţarea „O să mai vii pe la noi!".

În anii 1950-1954 a fost şi sub interdicţie de publicare. La propria noastră suferinţă se adaugă cea a rudelor noastre. În 1946-1947 a fost anul foametei. În 1949, fratele Călin Mihail a fost deportat din satul Peciul Nou, de lângă graniţa cu Iugoslavia, în Bărăgan, împreună cu alţi săteni şi lăsaţi în câmp. Ei şi-au săpat bordeie şi au întemeiat ceea ce se va numi satul Salcâmi, lângă gara Jegălia. Pentru o căldare de apă trebuia de mers 3 km. De supărare, soţia lui a orbit. Au supravieţuit datorită faptului că fratele Călin, fost cântăreţ bisericesc, s-a angajat ca socotitor la o gospodărie agricolă de stat. În aceeaşi perioadă, toamna 1949, nepotul Constantin Mihail, elev în clasa a VIII-a la Şcoala Normală din Oradea, a fost închis împreună cu un grup de colegi, el pentru că scrisese poezii patriotice, şi trimis doi ani la Canal apoi încă un an cu domiciliu forţat în Bărăgan. Cu frica în sân, trimiteam la amândoi, lunar, pachete cu alimente şi îmbrăcăminte şi bani.

Fiind preot, avea trebuinţe în parohie, dar în acelaşi timp a fost ani în şir obligat, de către ierarhia de la Mitropolie, să facă traduceri din reviste în limbi străine care soseau la Mitropolie (din limbile rusă, sârbă, bulgară, ucraineană şi chiar şi polonă). De asemenea era însărcinat să meargă în diverse locuri ale eparhiei pentru a descifra inscripţii dificile, cu prilejul întocmirii monografiilor de biserici. La ale sale lucra când putea şi cum putea. Când avea câte o idee se scula noaptea şi lucra. Zi de zi însă citea, era la curent cu tot ceea ce apărea în domeniul istoriei românilor şi a tipărit foarte multe recenzii. Avea o memorie extraordinară până la sfârşitul vieţii, ţinea minte până la amănunt lucrările pe care le citise.

De la părintele ei, fiica noastră Zamfira Mihail a învăţat paleografia şi a moştenit dragostea de carte, biserică şi neam. Niciodată nu s-a sfiit să zică că este basarabeancă. În sarcina ei a rămas acum să publice manuscrisele inedite ale preotului Mihail.

De altfel în familia noastră a existat o permanentă colaborare intelectuală. În glumă şi în serios părintele ne-a dat „titluri": preoteasa a fost ridicată la rangul de protonotarius, iar fiica secretară generală a casei.

T.B.: Stimată doamnă preoteasă, vă rog să-mi spuneţi ce activităţi a desfăşurat soţul dvs. ca slujitor al Altarului Domnului! În condiţiile regimului comunist, care proclamaşi impunea ateismul în viaţa spirituală, care a fost condiţia preotului în general şi a lui Paul Mihail în special?

E.M.: În anul 1933, la 19 februarie, s-a căsătorit cu mine, care mă numeam Eugenia Kening: „Ne-am cunoscut în anul 1927, când şi eu urmam cursurile Facultăţii de Teologie". Căsătoria civilă a fost făcută la primăria din Chişinău, iar cea religioasă la Biserica Vovidenia din Iaşi, având ca naşă pe Eugenia Badăreu, sora prof. dr. Leon Ballif. Tot în anul 1933 a fost numit diacon extrabugetar la Catedra din Chişinău şi prin concurs, profesor la Şcoala de Cântăreţi Bisericeşti (în perioada 1942-1945 a fost directorul acestei şcoli).

În 1936 până în 1944 a fost preot paroh la biserica Sf. Arhangheli (Soborul Vechi) din Chişinău. în 1942 i s-a oferit distincţia de iconom stavrofor. Din 13 aprilie 1946, preotul Paul Mihail fusese numit paroh la Biserica Sf. Haralambie din Iaşi, prin chemare de la Râmnicu Vâlcea. Dar pentru că alt preot, cu protecţie politică, a dorit acel post, el a fost mutat din oficiu la Biserica Banu, biserică mare cât o catedrală, dar degradată, fară parohie, cu doar o singură cameră locuibilă, în casa plină de chiriaşi, cameră cu intrarea direct din stradă, fară nici un fel de facilităţi gospodăreşti sau sanitare. Biserica Banu nu fusese reparată dinainte de anul 1940, pereţii interiori pictaţi în ulei erau coşcoviţi, datorită zăpezii care pătrunsese prin geamurile sparte, în răstimpurile anilor de război, cu crăpături rămase de la marele cutremur din 1940. Efortul pentru reparaţia acestui impunător lăcaş de cult în 1947 a fost enorm şi numai cu ajutorul lui Dumnezeu şi minunea de a întâlni un om profund credincios - ing. constructor V. Paraschiv - s-a realizat, refacerea capitală a bisericii Banu, în care a slujit apoi 33 de ani.

În perioada 1946-1964 preotul Paul Mihail a dus o viaţă „mucenicească" fiind obligat să administreze şi să răspundă personal de cele 13 imobile ale parohiei Banu, cu 33 chiriaşi rău platnici, pentru care parohia plătea impozit dublu (datorită adaosului de venit) la fisc şi trebuia să asigure întreţinerea clădirilor. Chiriaşii introduşi prin reparaţie de la spaţiul locativ, unii dintre ei activişti şi atei, îşi băteau joc de preotul „administrator", îl ofensau şi este greu de crezut, dar l-au lovit, deşi preotul se prezenta pentru încasarea chiliei însoţit totdeauna de epitropi şi consilieri ai bisericii. Preotul, de multe ori, a plătit din salariul lui impozitele către stat ale parohiei Banu.

Fiind hărţuit cu aceste obligaţii administrative care-i reveneau ca paroh, sacrificiul cel mai dureros era faptul că nu avea răgazul să se ocupe cu ceea ce constituia pasiunea vieţii lui, cu cercetarea istorică. În însemnările din jurnalul zilnic el consemnează activitatea permanentă de pastoraţie a preotului, care veghea la enoriaşii săi, în acei ani de ofensivă a ateismului. Preotul îşi găsea cu greu răgazul pentru meditaţie şi studiu, el folosea tot timpul liber pentru a lucra la Biblioteca Centrală a Universităţii din Iaşi sau la Institutul de Istorie, „deoarece până în 1958 am locuit patru persoane într-o cameră, crescând la noi pe nepotul de la sora părintelui".

Timp de 45 ani, în genere, preoţii n-au voie să vorbească în adunări publice, ci numai în biserică. Iar predicile trebuiau să fie scrise şi vizate de protopop în anii 1949-1964.

La intervenţiile unor oameni de cultură şi de înaltă trăire duhovnicească ca prof. I. C. Chiţimia, vicepreşedinte al Asociaţiei Slaviştilor din ţara noastră, lui Paul Mihail i s-a permis cu greu în 1963 să prezinte o comunicare la sesiunea ştiinţifică a Asociaţiei Slaviştilor. După această dată a participat însă oficial la Congrese internaţionale de slavistică şi de istorie, în ţară şi peste hotare, şi a luat parte la susţinerea doctoratului slavistei Olga Stoicovici, de la Universitatea Bucureşti.

T.B.: Am observat în Bibliografia lui Paul Mihail şi în Memoriul de titluri ştiinţifice al lui Alexandru Boldur un interes reciproc pentru opera lor, înţelegând că între dânşii a fost o strânsă prietenie. Cum s-a manifestat această prietenie? Cu ce alte personalităţi avea relaţii de amiciţie? Bănuind că a lăsat o valoroasă şi bogată corespondenţă, cum va putea fi valorificată această moştenire?

E.M.: Relaţiile de prietenie cu prof. Alexandru Boldur s-au manifestat mai ales prin corespondenţă, profesorul locuind la Bucureşti iar noi la Iaşi, dar îi făceam şi vizite ori de câte ori călătoream la Bucureşti, după cum şi profesorul ne-a vizitat la Iaşi. După 1944 au continuat relaţiile cu personalităţile din Basarabia, mai ales prin corespondenţă, cu Pan Halippa, Ion Pelivan, acad. Ştefan Ciobanu, preotul Vasile Gumă, prof. univ. Constantin Fedeleş, prof. univ. C. N.Tomescu, prof. univ. Leca Morariu, prof. Victor Mateevici, prof. Leon Trofin, preotul Sergiu Roşea, preotul Gh. Cunescu, dr. Mihail Mihailovici Rouă de Deal, Mitropolitul Efrem, Preotul Nicolae Bolboceanu, arhimandritul Achipsina Rusu, prof. I. Timuş şi mulţi alţii şi mai ales cu foştii săi elevi de la Şcoala de Cântăreţi, llie Bulgaru, dirijor şi solist al Corului Radio, Mihai Mârzac de la Craiova. Permanent, în toţi anii de prohibiţie, a avut corespondenţă cu consătenii din Cornova, în jur de 40 de persoane care i-au scris, majoritatea, cu litere latine, constituindu-se astfel, o arhivă a continuităţii scrisului cu litere latine în Basarabia de după 1944.

La Iaşi a avut printre prieteni pe prof. Gh. Năstase, prof. Vasile Harea, prof. univ. Dumitru Mangcron, preotul Ioan Loghin-Ţurcanu, preşedintele Consistoriului, preot Gh. Popovici, prof. Constantin Anghelescu, după cum a avut corespondenţă întinsă cu I.P.S. Mitropoliţi Nestor Vornicescu, Antonie Plămădeală, protoiereul mitrofor Antonie Tudoreanu, cu scriitorul Geo Bogza. Întreaga corespondenţă (cu peste 3.000 de persoane) a fost depusă la „Fondul Paul Mihail" de la Arhivele Statului din Iaşi (menţionată şi în Revista Arhivelor nr. 4/1985) şi trebuie să menţionăm că arhiva sa de până în 1940, aşa cum se ştie, a fost pierdută.

Chiar în ultima zi a vieţii sale (la 10 octombrie 1994) a definitivat un volum de peste 500 de pagini de corespondentă cu contemporanii săi, cu ierarhi, preoţi, profesori, literaţi, medici şi alţi intelectuali, pe care l-a adresat cu o scrisoare cercetătorului dr. Gh. Buzatu. Cu toate asigurările primite, din păcate lucrarea nu a văzut încă lumina tiparului.

T.B.: Prin grija şi puterea Celui de Sus, după 1990, marele istoric şi patriot Paul Mihail a revăzut meleagurile natale ale Basarabiei. Cum a fost primit de fraţii de peste Prut? Cum este receptată opera lui în acest teritoriu românesc?

E.M.: A păstrat, după 1944 legături neîntrerupte cu unii dintre cunoscuţii rămaşi în Basarabia, mai ales cu consătenii, iar în timp a stabilit legături de prietenie cu mulţi oameni de cultură de la Chişinău (cum ar fi acad. E. Russev, istoricul A. Moşanu, Valeriu Matei, prof. Vasile Şoimaru, prof. Ion Madan, cercetătorul Pavel Balmuş, redactorul Mihai Papuc, cu fostul său elev, ajuns protoiereu, Anton Tudoreanu). Dar a putut, să se reîntoarcă în locurile natale abia după 1990. La 29 iunie 1992 a fost invitat şi sărbătorit la Chişinău de către Biblioteca Naţională. În cinstea preotului Paul Mihail, directorul Bibliotecii, scriitorul Alexie Rău, a compus o poezie, cu care a fost întâmpinat de un grup de elevi. A fost proclamat, cu prilejul acelei festivităţi, când împlinea 87 de ani, „Păstor de Onoare al Ateneului «Biserica Albă» a Bibliotecii Naţionale a Republicii Moldova" şi membru de onoare al Societăţii Culturale „Mitropolitul Varlaam" toi din Chişinău. Şedinţa solemnă a avut loc în sala Bibliotecii Naţionale cu o asistenţă de peste 500 de persoane şi personalităţi de seamă din Basarabia, care au cuvântat şi au elogiat pe „Patriarhul culturii noastre", aşa cum se exprimau ei.

Iar în 1995, la 29 iunie, tot la Biblioteca Naţională din Chişinău, a fost comemorat la 90 de ani de la naştere de către intelectualii din Chişinău şi de oaspeţi veniţi din România, în cadrul unei Sesiuni ştiinţifice, ale cărei lucrări s-au publicat în revista Literatură şi Artă din iulie 1995. Societatea bibliofililor din R. Moldova s-a intitulat cu numele preotului dr. Paul Mihail. La Editura „Ştiinţa" a Academiei de Ştiinţă a R. Moldova i s-au tipărit în 1993 două cărţi: Mărturii de spiritualitate românească din Basarabia şi a fost reeditată Cronica lui Ion Neculce copiată de Ioasaf Luca. Manuscrisul Mihail. De când preotul Mihail a plecat la Domnul, mereu se scrie despre el, aici în ţară dar şi foarte multe articole duioase şi cu multă sensibilitate de către basarabeni, profesori, cercetători, scriitori şi preoţi. El continuă să fie prezent în viaţa culturală românească şi prin postumele care i se publică la Iaşi, la Bucureşti, la Galaţi şi la Chişinău.

Pe lângă toate cele spuse, trebuie să subliniem că un moment culminant al vieţii lui Paul Mihail a fost descoperirea în Arhiva Sf. Mormânt a celor peste 1.200 de documente inedite, revelatoare a dărniciei româneşti către Locurile Sfinte şi popoarele vecine, pe care le-a salvat de la distrugere şi le-a redat patrimoniului naţional prin publicare.

Domeniile istoriografiei, în care a adus contribuţii remarcabile, totdeauna inedite, au fost legate de istoria românilor, istoria bisericii ortodoxe române şi a relaţiilor românilor cu lumea sud-est europeană.

Cinstind tezaurele de cultură, el însuşi a contribuit la îmbogăţirea lor. Paul Mihail a fost un mare donator către bibliotecile din străinătate (la Sofia şi la Belgrad) şi către alte aşezăminte de cultură. A donat documente şi manuscrise din sec. XVI-XX la Biblioteca Academiei, Biblioteca Cen­trală a Universităţii din Iaşi, Biblioteca Naţională, Arhivele Statului din Iaşi, Biblioteca Naţională din Chişinău şi cărţi de cult la bisericile din Chişinău şi Cornova.

A fost călăuzit de principiul că omul nu trebuie să strângă pentru sine ci trebuie să pună la îndemână tuturor, tot ceea ce reprezintă elemente de cultură.

Avem zeci şi zeci de mulţumiri pentru donaţii şi lungi liste de procese verbale de primire a lor.

A fost înţelept şi modest toată viaţa şi, mai presus de toate, a fost un slujitor al lui Dumnezeu.

(Interviu realizat de Toader Buculei la 19 februarie 1997 - Clio încarcerată. Mărturii și opinii privind destinul istoriografiei românești în epoca totalitarismului comunist, Editura Libertatea, Brăila, 2000, pp. 163-176)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii