Ultima mea pedeapsă cu izolarea în celulele aflate sub parterul “zărcii” a fost doar pretextul care să-i ofere timpul necesar punerii în practică a planului diabolic pe care cu mult timp înainte îl gândise.

Astfel, într-una din zilele începutului de iulie 1957, către orele 10-11 dimineaţa, uşa celulei de la izolarea în care mă aflam s-a deschis şi ofiţerul de serviciu mi-a spus să-mi pun zeghea pe cap, că a venit cineva de la poarta I-a să mă ia la anchetă. I-am comunicat că tocmai acesta era motivul pentru care mă aflu la izolare, pentru că am refuzat să mai particip la anchetele de la poarta I-a. Omul, sau nu ştia sau s-a făcut că nu ştie, dar a plecat să comunice acest lucru celor ce-l trimiseseră.

La un sfert de oră după aceea, uşa celulei se deschide din nou şi de data aceasta apar în prag, alături de ofiţerul de serviciu, ofiţerul politic - lt. major Vomir - însoţit de doi gardieni.

De cum i-am văzut mi-am dat seama că vor să întrebuinţeze forţa şi la invitaţia pe care mi-au făcut-o de a-i urma, le-am răspuns cu refuzul meu.

Discuţia a urmat pe un ton ridicat de o parte şi de alta şi, văzând că vor să intre peste mine, i-am făcut atenţi că nu garantam de cele ce se vor întâmpla celui ce va îndrăzni să intre în celulă. O clipă de ezitare, după care Vomir, însoţit de ofiţerul de serviciu şi cei doi gardieni dau buzna în celulă şi se reped la mine. Are loc o scurtă busculadă, în care cascheta lui Vomir a sărit jos de pe cap şi mâna pe care a întins-o să-mi astupe gura a făcut cunoştinţă cu dantura mea puternică. Un ţipăt, o lovitură după ceafă aplicată de un gardian, un altul îmi aruncă o pătură pe cap, iar celălalt îmi răsuceşte mâinile la spate şi mi le prinde în cătuşe. Toată scena a fost însoţită de strigăte puternice de ajutor şi cum celulele camarazilor mei se aflau exact deasupra celulei mele de izolare, fereastra acesteia fiind sub fereastra celulelor lor, întreg acest vacarm petrecut aici a fost auzit de cei care ştiau că sunt în pericol şi au început toţi să strige, alertând toate celulele.

O sută de voci au zburat printre gratiile ferestrelor oblonite, să se facă auzite de posturile de pază de pe zidurile exterioare şi de lumea civilă ce trecea pe strada care se afla doar la doi paşi de celulele noastre, în spatele închisorii.

S-a repetat şi aici la Gherla scena cu strigătele de ajutor ale deţinuţilor politici din celularul mare al Aiudului, pe care lumea străzilor a auzit-o şi s-a apropiat de puşcărie.

Dar şi aici, la Gherla, ca şi acolo, la Auid, odată consumată scena de proteste, s-a lăsat peste ea greutatea timpului, cu liniştea celulelor în care putrezea mai departe viaţa oamenilor, sub cenuşa uitării care repede avea să acopere amintirea celor petrecute.

Am fost înfăşurat într-o pătură şi luat pe sus, am fost dus în biroul acela al lui Goiciu, în care se consumase scena umilitoare de care am vorbit mai sus.

De faţă erau doi civili, care ne anchetaseră şi mai înainte în calitate de aşa-zişi procurori, Goiciu şi întreg statul său major. Aruncat jos, m-am văzut înconjurat de această ceată de canibali care mai de care urlând şi lovindu-mă unde nimereau.

Doi gardieni s-au aşezat jos, mi-au pus lanţurile la picioare şi cătuşele la mâini.

Ultima secvenţă pe care am reţinut-o - pentru că imediat mi-am pierdut cunoştinţa - a fost figura schimonosită şi plină de ură sălbatică a lui Goiciu, care, aplecându-se asupra mea, mi-a suflat cu putere fumul ţigării în faţă, după care mi-a aplicat o lovitură cu cizma şi alta cu pumnul în plină figură. Simţeam căldura sângelui care-mi curgea din nas, alunecam parcă într-o prăpastie, după care nu am mai văzut şi nu am mai auzit nimic.

Cât a trecut de la secunda aceea fatală când mi-am pierdut cunoştinţa, nu aveam de unde şti atunci când mai târziu am deschis ochii şi m-am trezit undeva în întuneric, pe ciment.

Mă aflam ghemuit pe răceala unui ciment şi lângă mine am găsit o somieră de fier scundă, pe care era aşezată amintirea unei rogojini rupte şi o pătură cazonă, tocită şi spartă din loc în loc. Pe o bucată de scândură era aşezată o gamelă, iar alături o tinetă de murdărie.

Toate acestea le vedeam ca prin ceaţă, la lumina unei raze ce cădea oblic pe ciment, pornind de undeva de sus, ca de la înălţimea unui chepeng. M-am ridicat cu multă greutate, momentan nu simţeam durerea loviturilor primite, prima mea grijă fiind aceea de a-mi putea da seama unde mă aflam şi de a şti ce lungime avea lanţul de la picioare, ca şi cel care făcea legătura între cele două cătuşe de la mâini.

Am constatat oarecum liniştit că ambele lanţuri erau suficient de lungi, încât puteam să fac o jumătate de pas şi să mă servesc de mâini cu oarecare uşurinţă. Ridicat pe picioare, abia atunci am realizat că mă aflu într-o celulă cu totul curioasă în felul ei de a fi.

Mai întâi m-a izbit un miros de mortar proaspăt şi întinzând mâna pe peretele pe care se afla la înălţimea unui om un chepeng, comandat printr-un zăvor care se închidea pe afară, am dat peste cărămizile unui zid proaspăt executat. Mortarul dintre cărămizi era încă umed.

Am înălţat mâinile până la chepengul de scândură practicat în acest zid. Nu puteam privi prin crăpătura prin care pătrundea dâra de lumină, ea fiind mult prea sus.

Năvală de gânduri băteau ca ciocanele în tâmplele mele, căutând să înţeleg ce s-a petrecut şi unde mă aflu.

În intervalul de timp scurs între clipa când mi-am pierdut cunoştinţa şi clipa când mi-am revenit aici, nu ştiam ce s-a întâmplat cu mine. Am căutat să reconstitui traseul acestui fir al timpului, însă nu-mi puteam da nici un răspuns.

Am continuat investigarea celulei-cavou în care mă găseam şi am constatat că lungimea ei era cu ceva mai mare decât lungimea somierei metalice, deci era de cca. 3 m, iar lăţimea era egală cu jumătatea acestei distanţe.

Pentru moment nu-mi puteam da seama decât că această celulă a fost executată rapid şi în taină, concepută de mintea diabolocă a lui Goiciu. Dar pe unde am fost introdus eu aici nu puteam înţelege...

(Nae Cojocaru - Filmul unei existențe)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii