vezi galerie foto (4 foto)
Pr. Roman Braga
"Închisoarea i-a apropiat pe unii oameni mai mult de Dumnezeu, i-a făcut să aibă o inimă mai bună. Acolo, dacă-l aveai pe Dumnezeu în inimă și în lăuntrul tău, nu sufereai, nu erai afectat și nici compromis."
  • 02 Aprilie 1922
  • Condrița, Lăpușna
  • monah
  • 11 ani
  • Piteşti, Jilava, Canal, Balta Brăilei, Salcia, Ostrov
  • 29 Aprilie 2015
    • The oktoechos: tropars, theotokions, kontaks; Byzantine music for an Orthodox America
    • Pe drumul credinței
    • Exploring the inner universe: joy, the mystery of life
    • Trepte duhovnicești. Interviu cu părintele Roman Braga

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Am învățat, cu trecerea anilor, că întâlnirile nu sunt întâmplătoare, că punerea față în față a oamenilor nu ține decât foarte puțin de voința lor și că o anume răbdare a așteptării poate fi răsplătită, oricât de târziu, cu vederea a ceea ce ar părea imposibil. Când, prin anii '70, venerabila măicuță Benedicta Braga îmi vorbea, în chilia Prea Cuvioșiei sale de la Văratec, despre Arhimandritul Roman Braga, aflat pe atunci în Statele Unite, Părintele mi se părea un personaj de poveste hagiografică. Atâta durere răzbătea din spusele măicuței despre suferințele grozave îndurate de fratele său mai mic în închisoare, apoi de încercările grele prin care trecuse în Mato Groso și care-i zdruncinaseră amarnic sănătatea, încât mă copleșeau și pe mine tristețea și o milă nesfârșită față de călugărul de departe. Mi-l închipuiam ca pe un mucenic, palid, slab, strivit de chinurile la care fusese supus, ca o imagine dintr-o icoană bizantină. Și nu doream altceva decât ca măicuța Benedicta să apuce să-și mai vadă o dată fratele înaintea sfârșitului, ca să-și aline dorul și durerea.

Dar istoria, din voia lui Dumnezeu schimbătoare, a îngăduit, printr-o uimitoare potrivire de împrejurări (de fapt prin iconomia Proniei), ca cei doi frați să se întâlnească și să rămână împreună, amândoi slujind mai departe ortodoxiei noastre românești, deși departe de granițele lor dragi.

Cât despre mine, nici nu-mi închipuiam să am vreodată bucuria de a-l vedea în carne și oase pe părintele Roman.

Dar deodată, în vara anului 1992, au început a umbla prin Văratec vorbe despre o neașteptată venire a părintelui Braga în România și chiar la casa sa (și a măicuței Benedicta) din mănăstirea nemțeană. Zvonurile veneau, se duceau, noi nu îndrăzneam să sperăm. Maica Eufrosina, ucenica maicii Benedicta, se afla într-o stare de așteptare necontenită, dar nu spunea nimic. Oricum, fierberea era mare.

Și într-o bună zi, după ce o ucenică fusese trimisă de Maica Superioară Nazaria să ne spună ca părintele Braga prânzise la stăreție și că va petrece noaptea tot acolo, dar că, oricum, va trece și pe "acasă", iată că "minunea" s-a produs.

În amurg, într-un amurg din acelea de tainică măreție, cum numai Văratecul are, cum stăteam cu soțul meu sub nucul bătrân al curții noastre, văzurăm suind pe cărearea dinspre vale, o siluetă monahală. Venea repejor, cu pas tineresc pe scările destul de numeroase, neînsoțit. Dar, măicuțele noastre i-au ieșit cu o nemaipomenită grabă în cale, fericite să-i primească blagoslovenia pentru întâia oară în chip direct. Plecăciuni, sărutări de mâini refuzate de modestia părintelui au încetinit ritmul suișului său. Dar nici uimirea Sfinției sale n-a fost mai mică la vederea casei și a acareturilor ridicate, cu supraomenească trudă, de măicuța Benedicta și ucenicele sale cu zeci de ani în urmă. Se oprea și întreba cu sfială despre fiecare lucru în parte, privea împrejur la liniștea livezii, la dealurile din zare și la pădurea mândră la ale cărei poale ne găseam.

Când a ajuns la capul scării, soțul meu și cu mine l-am întâmpinat cu o emoție greu stăvilită. Ne aflam, în sfârșit, în fața aceluia la care ne gândeam și pe care-l așteptam de ani și ani. Și am rămas muți de uimire, căci imaginea pe care ne-o făcusem despre Sfinția sa nu coincidea de fel cu cea adevărată. Chipul său nu era mohorât și brăzdat de urmele durerilor. O caldă și luminoasă bucurie radia din figura blândă a părintelui, înconjurată d eo barbă albă ca neaua care întregea parcă un nimb nevăzut. Ne-a îmbrățișat și ne-a binecuvântat cu o dragoste adevărată, deși ne vedea pentru întâia oară. L-am poftit sub nucul cel vechi. L-am întrebat cât rămâne la noi și greu l-am convins să rămână în casa Sfinției sale, fiindcă se temea să nu stingherească. Dar, când în sfârșit l-am hotărât să poposească în așezarea care-i aparținea întru totul, am pornit spre nuc. Atunci am văzut că mersul părintelui e puțin ciudat, că se mișca repede, însă picioarele aveau o călcătură care trăda o lipsă și, probabil, o durere.

Ne-am așezat și am început să vorbim, de una, de alta. La început au fost vorbe de circumstanță, schimburi de politețe. Dar, curând, firescul și franchețea părintelui ne-au făcut să ne simțim în largul nostru și am pornit să dialogăm ca și când ne-am fi cunoscut de când lumea. Sfinția sa era mai tânăr de cât noi, dar aparținea aceleiași generații. Trăisem aceeași istorie vitregă, aveam rădăcinile de intelect, de suflet și de spirit comune. Evocam oameni pe care îi cunoscusem, împrejurări prin care trecusem toți trei. Ne entuziasmam și făceam să retrăiască viața, tinerețea noastră. Și tot timpul eram fascinați de-a dreptul de vorbele părintelui. Cu o eleganță de o simplitate surprinzătoare, Sfinția sa povestea despre lucruri din trecut și lucruri prezente, dându-ne o imagine limpede asupra celor trăite. Judecățile sale aveau o obiectivitate rar întâlnită, întemeiată pe o cunoaștere dreaptă și adâncă a faptelor. Fie că atingea un subiect de istorie, de politică, de cultură, ca să nu vorbim de cele religioase, o făcea într-o perspectivă atât de adevărată, încât părea că ai în față un istoric din cei mai pătrunzători, un om politic cu experiența unei vieți întregi, un om de cultură plin de toate cărțile, de toată cunoașterea lumii. La sine făcea prea puține referiri și cu atât mai puțin la suferințele prin care trecuse. În treacăt, și doar ca răspuns la o întrebare a soțului meu, a pomenit de Pitești, de Țurcanu, de felul în care acela, lovindu-l cu biciul, lăsa să-i sară sângele și puroiul până-n tavan. Atunci a pomenit și de smulgerea oaselor (metatarsienelor) și am înțeles pricina mersului său mai special. Îl priveam încremeniți despre ce chinuri infernale vorbea și cu cât zâmbet curat, cu câtă iertare își aducea aminte de ele, ca și cum închisoarea ar fi fost un loc de plăcută aducere aminte iar persoana care fusese supusă acelor torturi n-ar fi fost Sfinția sa.

Și despre nimeni niciun cuvânt negativ, nicio cârteală, nicio tăgadă. În furnicarul nostru românesc care colcăia de resentimente, de critici neîndurătoare la adresa oamenilor și faptelor, de violențe anarhice ale cuvântului, gândului și acțiunilor, Părintele Roman ne arăta un model de monah creștin care stârpise din ființa sa negația însăși. Păstrător al tuturor rânduielilor legate de instituțiile naționale, trăind în toată ființa sa continuitatea neamului, Sfinția sa privea, cu ochiul înrourat de iubire hristică, viitorul românesc ortodox. Fără nicio emfază, dincolo de orice ostentație, însuflețit de o smerenie nemaiîntâlnită de noi la un om atât de cultivat, ne vorbea blând, cu dulceață, luminând parcă seara care se lăsase, cu chipul acela care răspândea atâta dragoste și atâta căldură duhovnicească.
Am stat împreună până noaptea târziu și ne-am simțit înălțați și purificați de acea întâlnire. Fusese într-adevăr o întâlnire cu "un om al lui Dumnezeu".

(Zoe Dumitrescu-Bușulenga - Amintiri dintr-o viață de om III. Arhimandritul Roman Braga, Editura Doxologia, Iași, 2013, pp. 5-11)

 

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii