vezi galerie foto (4 foto)
Pr. Roman Braga
"Închisoarea i-a apropiat pe unii oameni mai mult de Dumnezeu, i-a făcut să aibă o inimă mai bună. Acolo, dacă-l aveai pe Dumnezeu în inimă și în lăuntrul tău, nu sufereai, nu erai afectat și nici compromis."
  • 02 Aprilie 1922
  • Condrița, Lăpușna
  • monah
  • 11 ani
  • Piteşti, Jilava, Canal, Balta Brăilei, Salcia, Ostrov
  • 29 Aprilie 2015
    • The oktoechos: tropars, theotokions, kontaks; Byzantine music for an Orthodox America
    • Pe drumul credinței
    • Exploring the inner universe: joy, the mystery of life
    • Trepte duhovnicești. Interviu cu părintele Roman Braga

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

A stat în temniţele comuniste mai bine de un deceniu, dar nu regretă nimic din experienţa detenţiei. A făcut parte din "Rugul Aprins", unde i-a cunoscut pe marii duhovnici ortodocşi. După eliberare, a reuşit să plece din ţară cu sprijinul patriarhului Iustinian şi a trăit în exil, slujind ca preot ortodox în Brazilia şi Statele Unite. De mai bine de două decenii, este duhovnicul mânăstirii de maici "Adormirea Maicii Domnului", din Michigan, şi unul dintre cei mai iubiţi preoţi ortodocşi de peste Ocean.

Cu Hristos, după gratii

Părea suspendat. Între lumi, între cuvinte, între tăceri. Vocea lui puncta limpede liniştea ca­merei mici, în care se mai auzea doar fâşâitul şters al reporto­fonului. Era în vizită prin ţară, una dintre puţinele pe care şi le permisese după revoluţie. Înain­te, nu se putuse apropia de România. Nu pentru că nu-şi dorea, ci pentru că aici îl aştepta iarăşi temniţa, din care abia scăpase, datorită patriar­hu­lui Iustinian.

Fusese arestat încă din studenţie, când, împreună cu alţi tineri teologi, semnase un manifest în care-i în­dem­­na pe toţi românii să postească în Sâm­băta Patimilor, care atunci se în­tâmplase pe 1 mai, Ziua internaţio­nală a muncii, una din marile sărbă­tori comuniste. După o primă deten­ţie de cinci ani, a trecut porţile Mâ­năstirii Antim, intrând în celebrul grup de rezistenţă prin credinţă şi cultură, care avea să fie cunoscut sub numele de "Rugul Aprins". În total, a stat în închi­sorile comuniste 11 ani, anii tine­reţii cei mai frumoşi. M-a surprins mereu că nu-i regretă. Lumină, rugă­ciune, Dum­nezeu, iubire - reveneau des pe par­cursul interviului, chiar şi atunci când fă­cea referire la prigoana comu­nistă. Când fâşâitul reportofonului a în­ce­tat şi între noi s-a întins nestin­gherită tăcerea, am înţeles. Părintele nu a fost de fapt închis. Niciodată. În tem­niţă a găsit libertatea totală a credinţei în Dumnezeu. Cu Hris­tos, după gratii.

Rugul Aprins

"Părinţii duhovniceşti pe care i-am cunoscut în viaţă şi care au avut o înrâu­rire asupra per­soa­nei mele sunt aproape toţi în cimitir... Între ei, la loc de cinste este pentru mine părintele Bene­dict Ghiuş, un duhovnic mai pu­ţin cunos­cut, pentru că era un om de o intimitate duhov­nicească ra­ră. Nu se expu­nea. L-au ales cam fără voia lui Episcop de Argeş, pentru că i-a depus candida­tura Nichifor Crai­nic. A fost du­hovnicul miş­cării «Rugu­lui Aprins», de la Mânăstirea Antim. La el ne mărturi­seam, el ne-a dat binecu­vân­tarea să începem rugăciunea inimii. Era foarte căutat de intelectuali, dar era aşa de modest, încât se consulta cu toţi călugării, simpli, aşa cum erau. Dacă stăteai de vorbă cu părintele Ghiuş o oră, ieşeai com­plet purificat, pentru că omul acesta trăia credinţa la mari dimensiuni. N-a fost un duhovnic popular, ca să spunem aşa. A fost duhovnicul intelec­tualităţii Bucu­reş­tiului. Nu mărturi­sea lume simplă, pentru că, după părerea mea, nici n-ar fi putut să înţe­leagă lumea ce spunea el. Era foarte adânc şi rafinat. Profesori univer­sitari, ca Alexandru Codin Mironescu, Paul Stelian, doctorul şi poetul Va­sile Voiculescu, toţi se mărturiseau la părintele Bene­dict Ghiuş. Era un mo­del. Era sufi­cient să te uiţi la el. Mie mi-era de ajuns să-l văd. Duhovnicia ieşea din el într-un mod natural. Nu era o con­trafacere, nu era o sfor­ţare de a fi spiritual pentru că, după părerea mea, dacă vrei să devii om duhov­nicesc, trebuie să trăieşti o viaţă naturală. Pentru că trebuie să de­vii natural, în viaţa ta cu Dum­ne­zeu. Aşa cum e ţăranul român. El este natu­ral. Îşi face o cruce mare di­mi­nea­ţa şi se duce la lucru. Îşi cear­tă co­piii, de multe ori şi nevasta, dar cre­de în Dumnezeu şi se roagă, e pă­rintesc, e cald. Există şi o duhov­ni­cie şi nişte oameni cu «aripi» aşa de mari încât nu le dau voie să zboa­re..."

"Preoţia e foc, taică!"

"În afară de părinţii din Rugul Aprins, am cunoscut mulţi oameni simpli, care nu erau mari teologi, dar pe care i-am iubit mult. Oamenii simpli spun lucru­rilor pe nume; ei nu vorbesc mult, dar vorbesc ce trebuie şi cuvântul lor este foarte adânc, de multe ori în me­tafore şi în pilde, pen­tru că ceea ce nu poţi exprima logic - şi noi putem expri­ma logic foarte puţin - poţi exprima prin pilde sau me­tafore, prin forme de limbă care sunt mai aproape de mit. Eu cred că aşa cum mito­logia greacă ne-a dat cultura europeană, tot aşa mito­logia asta româ­nească, ţără­nească, ne-a dat nişte călugări mari, care vor­besc în metafore, despre lucruri foar­te adânci. Iar pe mine m-au interesat în­tot­deauna nu atât cei care erau cărturari, ci oame­nii duhovniceşti, mai ales cei sim­pli, pentru că ei au o adâncime spe­cială, pe care cărturarii nu o pot înţelege, ei fiind mult mai complicaţi în pregătirea lor spiritua­lă. Nu spun că nu sunt de va­loa­re. Dar m-au impresionat mult mai mult adânci­mile unui părinte ca Antipa, de la Cer­nica, care era şi duhov­nicul mul­tor intelectuali din Bu­cu­reşti, care se duceau la acest om care abia ştia să se iscălească, pentru că nu fă­cuse carte. Îmi amin­tesc că, atunci când eram stu­dent teo­log, mă duceam la mărtu­ri­sire, iar el îmi spu­nea me­reu: «Să nu te faci preot, taică». El, care slujea altaru­lui, a­proa­pe întot­dea­una spu­nea: «Să nu te faci preot tai­că, fă-te das­căl de co­pii», adică profesor, «că preo­ţia e foc, e foc, taică».

Erau nişte oameni care vibrau. Ei se apropiau de Sfânta Masă cu o anumită smerenie, dar şi cu teamă, pentru că Sfânta Liturghie nu este o simplă rugăciune; este un miracol care se întâmplă, vine Dumnezeu şi intră în materia pâinii şi a vinului, care este aceeaşi cu materia Universului întreg, şi sfinţeşte astfel tot Cos­mosul. Sfânta Liturghie este centrul liturgic al Uni­versului. Şi ne sfinţim şi noi. În biserică plouă harul Duhului Sfânt. Ei bine, călugării ceia simpli ştiau lucrul ăsta nu din cărţi, nu din teologie, nimeni nu i-a învăţat teologia euharistică, îl ştiau din experienţă."

"Între cei patru pereţi ai celulei, am descoperit infinitul din noi"

"La «Canal», l-am avut duhovnic pe părintele Ev­ghe­nie, tot un om simplu. El m-a determinat să mă fac călugăr. De aceea m-am şi apropiat de dânsul. Dar ce fel de om simplu? Ştia «Scara» Sf. Ioan Scărarul pe de rost. Şi veneau la el preoţii şi călugării catolici. Toţi îl admirau. Nu avea lecturi, dar recita pe Sfinţii Părinţi. Avea o memorie extraordinară. El m-a influen­ţat cel mai mult. La un moment dat, mi-a spus: «Să ştii că Dumnezeu te-a adus în închisoare pentru un anumit scop». Ca orice om, atunci când am ajuns în închisoa­re, m-am întrebat şi eu, în anumite momente grele: «De ce, Doamne? De ce eu?». Eram şi eu ca tâlharul din stânga Crucii, care întreba: «De ce eu să sufăr şi alţii nu? Dacă Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, fă ceva!». Dar Dumnezeu mi-a scos în cale nişte oameni care m-au lămurit că Dumnezeu m-a adus acolo pentru un anumit rost. Iar rostul acesta mi l-am lămurit în timpul celei de-a doua încarcerări (am fost închis de două ori). Atunci am fost izolat. Preoţii au trecut prin izolări de câte un an sau doi, singuri în celule, pentru că voiau ca ei să devină nişte bestii, ca animalele; nu vă spun că în 11 ani de închisoare niciun deţinut politic n-a văzut hârtie, creion sau carte. Ăsta era «tratamentul inte­lec­tua­lilor»... Pe cei de drept comun îi educau ca să îi redea societăţii comuniste, dar nouă ne luau toate mijloacele de informaţie şi nu am văzut ziar, creion, hârtie, nimic! În final, asta a fost foarte bine, pentru că, în loc să ne facă animale, aşa cum probabil că doreau, ne-au întors către noi înşine, ca să ne punem întrebarea: «Ce suntem noi?». Pentru că vă spun: când stai între cei patru pereţi ai celulei şi nu ai niciun orizont, nicio perspectivă unde să priveşti, te întorci către tine însuţi. Trebuie să te întorci, să te duci undeva! Acolo am descoperit infinitul din noi... Am descoperit că per­soa­na umană este infinită, că aşa a făcut-o Dumnezeu - a suflat asupra sa şi i-a dat Dintrânsul ceva care nu moa­re niciodată. Că adâncul din noi, care este - după Sfinţii Părinţi - şi locul rugăciunii, unde locuieşte Dumnezeu, este un loc căruia nu îi mai dai de capăt. În adâncul acesta din noi este Templul Dumnezeului Celui Viu, cum spune Sfântul Apostol Pavel. Atunci, în situaţia aceea de izolare, timp de doi ani aproape, singur, atunci am înţeles cuvintele Scripturii, pe care le memorasem cândva: «Voi sunteţi biserica Dumne­zeului celui viu şi Duhul lui Dumnezeu locuieşte în voi». Atunci am înţe­les de ce Mântuitorul a spus: «Îm­părăţia lui Dumnezeu este în voi». Dumnezeu nu este material sau spaţial, să Îl plasez într-un colţ, undeva. Ca să-L găsim, trebuie să ne întoarcem înlăuntru, să explorăm universul din noi. Asta este o experienţă care trebuie făcută. Există un cuvânt al Sfântului Serafim de Sarov care spune: «Ieşirea din tine este ieşirea din Paradis». Este o aventură mare şi singură în viaţa omu­lui. Este ceva extraordinar înăun­trul nostru, Dumnezeu este acolo!"

"Pe Dumnezeu nu Îl poţi cunoaşte fără să te cunoşti pe tine"

- După închisoare, aţi plecat în America, unde trăiţi şi acum, într-o mânăstire ortodoxă. Cum vi s-a părut societatea capitalistă, după experienţa comu­nistă?

- Da, după închisoare, Patriarhul Iustinian s-a străduit să fiu scos din ţară, Dumnezeu să-l ierte! A fost un mare patriarh, care i-a înţeles foarte mult pe cei care suferă. În ciuda faptului că unii oamenii din presă îl critică, şi pe el, şi pe Preafericitul Teoctist, să ştiţi că ei au fost mari înţelegători ai suferinţei umane. Revenind la societatea americană, aş vrea să vă spun să nu jude­caţi capitalismul american prea rău. Să ştiţi că ameri­canul nu e capitalist în felul în care vă imaginaţi, pentru că există acolo un fel de socialism bazat pe trusturi. Dacă eşti muncitor la Ford, de exemplu, de la Ford primeşti, pe lângă salariu, şi o maşină, din doi în doi ani, la Ford te şi îmbraci, pentru că Ford nu face numai automobile. Au şi magazine cu de toate şi caută să-l ţină pe om înăuntrul acestui sistem. Ce să vă mai spun, că aproape toţi sunt acţionari. Adică un muncitor spune: "fabrica mea", nu spune: "fabrica lui Ford". Deci, nu mai este capitalismul de la început de secol XIX, există în el şi o latură socială.
Principala problemă pe care mi-am pus-o acolo a fost: cum poţi să trăieşti în societatea asta capita­listă şi totuşi să te ocupi de mântui­rea sufletului? Eu cred că nu se con­trazic unele cu altele. Trebuie să ne bucurăm de tot ceea ce Dum­nezeu a creat, dar, în acelaşi timp, Dum­ne­zeu ne-a făcut oameni ca să pro­du­cem, să muncim, să trăim din munca noastră.

Noi, ca orto­docşi, acolo, în Ame­rica, avem o misiune: să schim­băm direcţia cunoaşterii, pentru că Apu­sul, din care face parte şi Ame­rica, e orientat în exterior. Oc­ci­dentalii explorează universul din a­fara lor. Rostul ortodoxiei este să întoarcă atenţia omului spre sine, spunându-i că mai există o dimen­siune lăun­trică. Noi nu dispreţuim cunoaşterea cosmologică, cunoaş­terea din afară de noi, pentru că întrânsa sunt am­prentele lui Dum­ne­zeu ca şi Creator, dar pentru a ne cunoaşte pe noi şi pe Dumnezeu, trebuie să ne întoarcem înăuntrul nostru, iar această cunoaş­tere a lui Dumnezeu este o expe­rienţă perso­nală. Pe Dumnezeu nu Îl poţi cu­noaşte fără să te cu­noşti pe tine. Omul modern n-are timp să se cunoască pe sine, pentru că este prea ocupat cu cunoaşterea în afară de sine. Iar din punctul de vedere al vie­ţii morale, tineretul, mai ales, nu poate suporta aventura intrării în sine şi, ca un fel de scăpare, cultivă lucrurile zgo­motoase.

Şi vă dau un exemplu: noi avem nişte tabere de copii, vara, tabere religioase, le spuneţi dumneavoas­tră, aici îi aducem să înveţe religie. Pentru că în America nu se predă religie în şcolile publice. Nicio­dată nu s-a predat. Nu pentru că americanul nu este religios sau este împotriva bisericii, ci pentru că acolo sunt 1200 de secte şi atunci nu ştii ce fel de religie să predai în şcoală. Şi statul, care de fapt e respectuos faţă de bise­rică (nu plătim taxe, nu plătim impozit pe proprietăţi, pe nimic), a refuzat să introducă religia în şcoală, pentru că nu ştie ce fel de religie să predea. Aşadar, revenind, aveam o tabără de copii şi aveam o fetiţă care asculta perma­nent la două radiouri: unul în dreap­ta, altul în stânga, cu două căşti, una în urechea stângă, alta în cea dreap­tă, probabil că erau două pro­gra­­me: unul de sport şi unul de muzică. Şi eu i-am spus: "Shut them off!"-"În­chide-le!". Şi ştiţi ce mi-a spus? "Pă­rinte, dacă eu le închid, în­ne­­bu­nesc!". Ce tra­ge­die la o feti­ţă de 14 ani să spună lucrul ăsta! "Dar tu nu poţi să stai pe banca aia? Doar să stai o oră acolo!". "Dar ce să fac?". "Nu faci nimic; stai şi taci; poate Dum­nezeu vrea să-ţi vor­bească ceva!".

Vedeţi, ăsta este rolul ortodo­xiei în cultura apusea­nă. Nu să ne cunoască lumea. Noi de multe ori suntem mândri, avem creştini în Franţa, în Germania, în America. Ei, şi ce?! Nu pentru asta ne-a trimis Dumnezeu acolo. Ne-a trimis acolo ca să deschi­dem porţi­le unei cu­noaş­teri adevărate, să deschidem porţile Bisericii.

"New York-ul este pentru mine cel mai bun deşert în care un Sfânt Părinte s-ar putea realiza"

- Părinte, dar cum credeţi că pot fi unite aceste două preocu­pări: o viaţă care trebuie să se folosească de economia ca­pita­listă, acum asta este economia din marea majoritate a sta­telor lumii, şi pe de altă parte, preo­cuparea către o viaţă interioară, care necesită timp şi linişte.

- Exteriorul nu vă împiedică cu nimic să trăiţi cu Dumnezeu, în relaţie cu El, şi să vă bucuraţi de toate câte El le-a creat. Iar prin mun­ca dumnea­voastră, să le dez­vol­taţi şi să le înmul­ţiţi. Pentru că aşa l-a făcut Dumnezeu pe om, să creeze. Un lucru să nu uitaţi: în orice situaţie vă aflaţi, să nu Îl uitaţi pe Dumnezeu! Am văzut că în Ro­mânia tramvaiele fac gălăgie, cir­cu­­laţia maşinilor, sirenele de la fa­brică, toate zgomotele astea indus­tria­le în care trăim. Păi să vedeţi ce este în New York! New York-ul este pentru mine cel mai bun deşert în care un Sfânt Părinte s-ar putea realiza. Că nimeni nu te cunoaşte. Este atâta lume pe stradă, este un aşa furnicar, încât nimănui nu-i pasă de tine. Poţi să îţi pui o pălărie ţuguiată, poţi să mergi desculţ, să-ţi atârni o coadă, nu se uită nimeni la tine! Pentru că nu-i interesează. De aia şi New York-ul are, totuşi, nişte Sfinţi, să ştiţi. Are părinţi, are călugări... E posibil, pentru că asta este dimensiunea aceea a coborârii în noi, de care am vorbit înainte, a explorării universului din noi. Şi atunci, în ciuda zgomotelor astea din afară, poate exista o linişte şi o pace a minţii şi a sufletului. Poate să fie cât de mare gălăgia în afară, dar, dacă tu ai pace în tine, eşti foarte fericit. A spus Iisus: "Pacea Mea v-o dau vouă". El e Pacea Lumii. Deci, dacă Îl avem pe Iisus în noi, să nu ne fie frică. Nu vă fie frică de niciun zgomot din afară. Dacă avem pace în noi, va fi linişte şi în afară. Depinde din ce perspectivă pri­veşti.

(Interviu realizat de Cristian Curte - Revista Formula AS, anul 2013, numărul 1059)


Foto: arhiva mânăstirii ortodoxe "Adormirea Maicii Domnului" din Rives Junction, Michigan, SUA.

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii