În privinţa celor ce s-au întâmplat la Piteşti, cred că Dumitru Bordeianu a sesizat singur, dintre cei care au scris despre Piteşti, sensul mistic al celor petrecute acolo, mistic în sens satanic. A sesizat că acolo a fost teatrul de război a două forţe, forţa demonică şi cea dumnezeiască, divină. Toţi ceilalţi care au scris netrecând pe acolo, toţi au scris povestea aceasta, a Piteştiului, ca pe ceva exotic, senzaţional. Şi ce poate fi mai senzaţional decât bătaia, tortura, căderea şi ridicarea? Acestea sunt elemente senzaţionale pe care oamenii le caută în general.

Dar ca să te duci adânc în Piteşti şi să vezi acest război între bine şi rău, care s-a dat acolo nu pe un câmp de bătaie inert, ci pe câmpul inimii noastre, şi că inima noastră a decis victoria satanei sau victoria lui Dumnezeu şi prin asta ne-am condamnat sau ne-am salvat, atunci înţelegi că acolo a fost într-adevăr un experiment demonic. Toate celelalte s-au adăugat nouă, cum spune Mântuitorul:

„Căutaţi împărăţia Cerurilor şi toate celelalte se vor adăuga vouă!”.

Toate celelalte s-au adăugat nouă. Aşa că dacă am căzut şi ne-am ridicat, nu noi am fost absolut vinovaţi, nu noi am fost absolut merituoşi. Pentru că am căzut printr-o slăbiciune – dar în acea slăbiciune a lucrat dia­volul cu o forţă aşa cum aici, în condiţii normale, diavolul nu lucrează – şi am fost ridicaţi printr-o virtute, printr-o bărbăţie – dar dincolo de această bărbăţie a fost îngerul Domnului care ne-a ridicat, adăugând la slaba noastră putere, puterea lui Dumnezeu.

Teroarea în Piteşti s-a instaurat de Crăciunul lui 1949, când într-o cameră mare au început reeducările şi noi auzeam din celulele închisorii urletele celor care erau bătuţi, care erau terorizaţi, ucişi. Şi s-a instaurat o teroare generală în închisoare, pentru că nu ştiam exact ce se întâmplă. Şi această incertitudine, această necunoaştere a consecinţelor la care se va ajunge făcea dezastrul de mii de ori mai mare şi înmulţea teama de mii de ori. Teama aceasta era metodic extinsă în Piteşti de către autorităţi şi urmărea subminarea rezistenţei noastre. Sigur, toţi am încercat rugăciunea, ne-am rugat lui Dumnezeu să ne apere… Pe unii ne-a apărat, dar toţi am intrat acolo, unii mai devreme, alţii mai târziu…

Fenomenul Ţurcanu luase o proporţie gigantică, o proporţie monstruoasă chiar. Era un tip foarte voinic. Sigur că era un posedat, sigur că era... Pentru că bătaia a fost tot timpul… Când apărea el era un surplus de spaimă, un surplus de dominaţie extraordinară. Şi mă întreb acum dacă era el realmente aşa, sau proiectarea legendară a spaimelor pe care noi le trăiam înainte de întâlnirea lui îi dădeau această forţă şi această opresiune puternică împotriva noastră…

Noi eram într-o celulă mare de patruzeci de persoane, în care erau introduşi băieţi care fuseseră torturaţi şi care au încercat să ne prevină ce se întâmplă. Toate prevenirile sunau aşa: „Nu vă împotriviţi. Spuneţi tot, că altfel muriţi!”. Ei spuneau aşa pentru că probabil li se băgase în cap lucrul acesta. Dar în acelaşi timp o făceau dintr-un sentiment de bunătate, pentru că după ce au făcut asta şi s-a auzit, ei au fost torturaţi iar în rând cu noi.

Şi-mi aduc aminte că a intrat Ţurcanu cu gardienii, şi era cu noi Dumitrescu Marin, student la Geografie. El spusese că dacă vine Ţurcanu, o să moară de gât cu el, iar el era un pirpiriu, aşa… Când a intrat Ţurcanu, a început discursul că „de acum s-a terminat”, că „trebuie să devenim oameni noi” - sigur, deveneam în mod involuntar – şi apoi i s-a adresat direct: „Hei, Dumitrescule, vrei să te iei de gât cu mine?!”. Atunci el a îngheţat şi a spus: „Nu, nu vreau să mă iau cu dumneavoastră…”. Ţurcanu a venit şi i-a tras un pumn în falcă. Era un bărbat foarte puternic. Şi i s-a dus falca în partea cealaltă, rămânând până la sfârşitul închisorii cu un gol mare în partea aceasta…

Desigur e un element pitoresc, dar vreau să ilustrez ce teroare era. Pentru că noi eram acolo patruzeci de inşi şi puteam să sărim la el. Dar n-a mişcat nimeni nici un deget, nu i-a luat nimeni apărarea lui Dumitrescu, nu a întrebat nimeni „Domnule, de ce-l baţi?”… Eram de-acum ca nişte pui care puteam fi puşi la frigare. Iar cei care ne-au prevenit pe unii dintre noi au avut de suferit, pentru că ne-au întrebat de unde ştim, ne-au bătut şi atunci am spus că ştim de la cutare. In felul acesta s-a rupt orice relaţie cu aproapele nostru. Şi am fost singuri. Eu am fost singur în faţa a patru sau cinci torţionari, şi toţi aceşti torţionari fuseseră oameni de mare cinste. Adică acţiunea a fost aşa de puternică şi aşa de perfid a lucrat, că a luat pe cei mai buni, pe cei pentru care aveam un respect deosebit, care aveau grade superioare legionare şi toţi aceştia au fost frânţi, doborâţi, au fost făcuţi cârpe. Iar ei ne ziceau: „Vedeţi pe şefii voştri, vedeţi pe dumnezeii voştri?!”... Aşa spuneau.

În felul acesta, sub presiunea de zi cu zi, de săptămână cu săptămână, de lună cu lună, mintea noastră a cedat, sufletul nostru a cedat. Ne întrebam: „Unde este Dumnezeu?!”… Şi deşi în sinea noastră bănuiam că adevărul e cu Dumnezeu, totuşi instinctul de conservare ne ducea tot mai mult spre satana. Şi aşa s-a spulberat în Piteşti cea mai promiţătoare generaţie, elita României, pentru că toţi eram studenţi buni, oameni de credinţă, că nu intrau în mişcările studenţeşti oameni fără credinţă sau care nu erau buni.

Şi încet-încet viaţa noastră a fost distrusă, au trebuit ani şi ani de zile ca să ne refacem, pentru că mai uşor cazi decât te refaci sufleteşte. De aceea spuneam că aici, în inimă, a fost lupta cea mare. Aici a fost Dumnezeu şi aici a fost şi îngerul. Şi inima noastră a dat câştig de cauză demonului şi îngerul ne-a părăsit, dar Dumnezeu ne-a adus înapoi. Treptat-treptat au mai încetat bătăile, sau am intrat în celulă cu oameni normali şi încet-încet ne-am normalizat şi noi. Nu vreau să mai adaug detalii pitoreşti, câtă bătaie, sau călcări în picioare, sau altele…

Aţi avut esenţa Piteştiului în ceea ce v-am spus, iar toate cele­lalte vi se pot adăuga, vi le puteţi imagina singuri, dar procesul acesta al cernerii sufletului meu tânăr de atunci a avut loc în inima mea. Iar Dumnezeu a făcut din păgâni, martiri şi din păcătoşi, creştini.

(Pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa - Cuvinte vii. "A sluji lui Hristos înseamnă suferință")

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii