vezi galerie foto (11 foto)
Traian Dorz
"Puţini sunt aceia care, luând jugul lui Hristos şi înţelegând să tragă la sarcina Lui, sunt gata să poarte și crucea împreună cu El, primind ocara Lui, prigonirea Lui și suferinţa împreună cu El. Fără să fugă, fără să se lepede, fără să trădeze."
  • 25 Decembrie 1914
  • Mizieș, Bihor
  • contabil
  • 16 ani
  • Oradea, Gherla, Periprava
  • 20 Iunie 1989
  • Mizieș, Bihor
    • Cântarea biruinţei
    • Cântarea veşniciei
    • Cântări de sus
    • Cireşul înflorit şi alte povestiri religioase
    • Minune şi taină
    • Pe genunchii lui Iisus
    • Hristos, mărturia mea. Scurta și sfânta povestire a vieții mele sau istoria unor cântări nemuritoare

Media kit FCP (bannere)

Fericiti cei Prigoniti

Mărturii ale cititorilor

10 cărți de bază

Promovăm

Fototeca ortodoxiei românești

Pe fratele Traian l-am cunoscut în 5 august 1965. Era mare restrişte atunci. Din Beiuş am mers cu fratele Vasile Pavel. Fiind pe vremea secerişului, cum mergeam pe drum, am văzut un om muncind pe câmp. După felul cum muncea, după gesturi, după îmbrăcăminte, după întreaga lui fiinţă, m-am gândit şi am zis:

- Acela este fratele Traian.

Fratele Vasile m-a întrebat după ce îl cunosc, că nu l-am văzut niciodată. Poate acela e un om oarecare. Dar eu am simţit că el este. Am urcat scurtul deal care duce până la fratele Traian acasă. Dar el era la secerat. Pe câmp rămăsese o porţiune de grâu plină de spini şi pălămidă, pe care cei de la CAP nu-l seceraseră, că se înţepau, şi l-au lăsat aşa. Pe acesta îl secera fratele Traian.

Am mers la fratele Aurel Pavel, fratele însoţitorului meu. El locuia aproape de fratele Traian care, mai târziu, a venit şi el acolo, pentru că trebuia turnată o temelie din beton. În timp ce lucram, fratele Traian a cântat cântarea Coboară ziua spre-asfinţit, că deja începuse să coboare seara. Parcă îl aud şi azi cum a cântat de frumos; din 1965 şi până acum la fel de vie mi-a rămas amintirea vocii lui de-atunci.

La masă, rugăciunea fratelui Traian m-a uimit; nu mai auzisem aşa rugăciune. Noi aproape că n-am putut mânca. Cum să mâncăm noi în faţa acestui mare om?... Nu puteam să ne luăm privirea de la el când ascultam mărturisirile sale despre cele prin câte a trecut fiind la închisoare sau deportat în Bărăgan: cum, în timp ce luau snopii de stuf, le umblau şerpii prin sân, prin buzunare şi prin cizme...

Multe lucruri am învăţat de la el atunci. Spunea că acolo era un singur paznic la vie, iar gardul era rupt în multe locuri, pe unde s-ar fi putut intra. În acele spărturi era pus câte un câine să păzească. Pornind de la această povestire, fratele Traian ne-a spus să fim cu atenţie, că acest căţeluş este conştiinţa noastră. Dacă nu o ţinem trează, ca să latre după noi, înseamnă că noi mergem spre moarte.

Ne părea rău că nu aveam cu ce să-l înregistrăm, astfel de aparate fiind aşa de puţine pe atunci.

Cămăruţa fratelui Traian te umplea de fior sfânt, te înconjura din toate părţile, nu mai simţeai că eşti pe pământ. A trebuit să ne culcăm într-un târziu... Noi am mai pus capul jos, dar el nu s-a mai culcat: şi-a luat caietul şi a început să scrie, după ce muncise din greu toată ziua la coasă şi la beton. El vedea însă că nici noi nu putem dormi. Ca să nu-i întrerupem momentele de inspiraţie, ne-am întors în aşa fel, ca să nu-l deranjăm şi să dormim puţin. Aşa l-am cunoscut lucrând pe omul lui Dumnezeu.

Ne-am întors acasă cum se întoarce albina cu nectarul sfânt, bun, cald şi dulce pe care l-am împărtăşit şi fraţilor din adunările noastre.

Ori de câte ori am mers apoi la căsuţa din Livada Beiuşului, de cum apucam pe drumul de peste câmpuri, ne simţeam întreaga fiinţă cuprinsă de o înfiorare sfântă, că şi ochii ni se umpleau de lacrimi, şi picioarele tremurau apropiindu-ne, şi sufletul ni se umplea de evlavie ca la apropierea de un loc sfânt. Iar la poartă, ne îndemnam unul pe celălalt care să deschidă şi să intre primul.

Când a trebuit să fie tipărite Cântările Nemuritoare, am primit o scrisoare de la fratele Traian, să mergem la el ca să împachetăm lucrurile cu care trebuia plătită în străinătate această tipărire. Am plecat aşadar cu fratele Tăchiţă Gheorghiţă de la Iveşti. Când am ajuns, acasă la fratele Traian era numai sora Florica. Avem multe bagaje cu noi (din cele ce trebuiau împachetate). Am întrebat-o pe sora Florica unde să-l găsim pe fratele Traian. Ea a răspuns că a venit o maşină neagră şi l-a luat. Noi ne-am dat seama că ar putea fi fratele Trandafir de la Brad. Am lăsat bagajele la sora Florica şi am plecat la Brad, la fratele David nevăzătorul, care repara magnetofoane pentru fraţi. Avea această îndemânare, deşi era nevăzător. L-am întrebat despre fratele Traian, dacă ştie unde-l putem găsi. După multe insistenţe ale noastre şi după multe întrebări pe care ni le-a pus cu grijă, cu subînţelesuri, şi-a dat seama că poate avea încredere să ne spună că fratele Traian este la fratele Nelu de la Hunedoara. Am plecat acolo, deşi nu aveam nici o adresă. Mi-am amintit însă de o discuţie de mai demult cu fratele Traian, din care am reţinut doar atât: strada în lucru, de la spital spre pădure, la numărul 17. Până am găsit strada în lucru, am colindat foarte mult prin ger, pe străzi, până la ora zece ziua. Cum stăteam în faţa porţii, am văzut că scria „Nu intraţi, câine rău”.

- Ce să facem? Nu îndrăzneam să sunăm. Să fie aici? La fraţi, câine rău?

Ne-arn zis: Fie ce-o fi! Şi am sunat de trei ori, aşa cum ştiam noi semnul. Am văzut că s-a dat puţin la o parte perdeaua de la un geam de după care a privit cineva. Am simţit un fior încredinţarea: Da, aici e fratele Traian.

Sora Sofia a ieşit la poartă şi ne-a întrebat cine suntem, pe cine căutăm şi cine ne-a trimis. Am răspuns că ne-a trimis cine l-a adus aici. Vorbeam cu mare grijă, fără să dăm nume şi detalii. Atunci sora Sofia a dat mâna cu noi şi a spus „Slăvit să fie Domnul!”. Ne-au dat lacrimile la amândoi. Ea ne-a deschis poarta şi am intrat la fratele Traian.

El era cu maşina de scris pe genunchi şi scria încontinuu.

- Cu ce aţi venit? ne-a întrebat el

- Cu ce am putut: cu autobuz, cu ocazie...

- Dar unde aţi lăsat bagajele?

- Le-am lăsat la sora Florica. Îngrijorat a spus că nu-i bine. Noi am tăcut.

- Va trebui să le aduceţi aici, acum, nu putem întârzia.

Cu tot gerul mare care era şi cu toată oboseala, fratele Traian a spus să plec eu, singur, să aduc lucrurile, că tot sunt obişnuit, că am mai fost pe acolo.

Am plecat înapoi la sora Florica şi am luat pachetele. Cum să mă descurc eu cu atâtea bagaje, cum să merg până la gară, cei cinci kilometri într-un timp atât de scurt?

În spatele meu am văzut o maşină. Era un colonel care mergea pentru apelul de seară la o unitate din apropiere.

- Unde mergi?

- La Hunedoara.

- Şi ce ai în bagaje?

- Am lenjerie pentru nişte copii care sunt la o şcoală, la internat, şi nu pot întârzia prea mult, că nu-mi mai dă voie portarul să intru.

M-a luat în maşină cu toate bagajele. A pus şi deasupra, pe maşină, că erau multe. Drumul era rău, iar timpul prea scurt ca să pot ajunge la ora când pleca autobuzul. Când am ajuns, autobuzul plecase. Omul acesta al lui Dumnezeu (că aşa pot să-i spun, aşa i-a spus şi fratele Traian), când a văzut ce îngrijorat eram, a luat-o din urma autobuzului cu viteză mare, l-a ajuns şi a barat drumul în faţa lui ca să oprească. Şoferul, văzând haina militară a colonelului, a crezut că este suspectat de ceva şi a oprit. Colonelul îi spuse şoferului că eu trebuie să ajung neapărat la o şcoală şi să mă ia chiar dacă nu este staţie acolo. M-a luat cu tot bagajul. În Hunedoara am vrut să-i plătesc, dar şoferul a spus să duc banii la copii. [...]

În autogara din Hunedoara mă aştepta fratele Nelu care m-a ajutat să duc cu bine toate bagajele. Fratele Traian m-a întrebat cum am reuşit. Când i-am spus că am minţit că merg la nişte copii la o şcoală, a spus că şi noi suntem copiii Domnului, la şcoala Lui. Asta nu e minciună, a spus. La rugăciunea pentru masă, fratele Traian s-a rugat şi ne-am cutremurat cu toţii de cuvintele lui: „...Rănile din inima noastră ne dor, pentru că lucrul nostru trebuie plătit de două ori: o dată cu suferinţa şi jertfa noastră şi o dată cu bănuţul nostru. Trebuie să ne cumpărăm propria noastră muncă”.

N-am mai simţit oboseala. Se făcuse ora şase dimineaţa şi iar am îngenuncheat şi ne-am rugat. Am înţeles cum Dumnezeu călăuzeşte paşii celor ce se luptă pentru nevoile Lucrării, ca să poată propăşi Cuvântul lui Dumnezeu şi să pătrundă până la inimile curate.

Fratele Traian nu a fost pregătit de oameni sau de vreo şcoală pentru Lucrarea Oastei Domnului, pentru lupta ultimelor veacuri, pentru misiunea de a îndruma poporul spre Dumnezeu. Ci direct de Duhul Sfânt şi de gura lui Dumnezeu şi de Mâinile care l-a întocmit din pântecele maicii sale. Dovadă sunt miile de versuri şi scrierile pe care - altfel - nici n-ar fi avut timpul necesar să le scrie, printre anii de închisori şi deportări, percheziţii şi controale, boli şi trădări... dacă nu ar fi avut inspiraţia directă de la Dumnezeu.

Cei care veţi citi aceste rânduri să nu credeţi că le spun de la mine, fără temei, aceste lucruri. Ci le spun experienţele minunate pe care le-am trăit în jurul acestui mare om prin care Dumnezeu ne-a scos din miile de primejdii ce se iveau trecând noi dintr-un cuptor în altul.

Cele mai importante trăiri şi întâlniri ale noastre au fost cele legate de colportarea cărţilor. Datorită serviciului meu, care a fost în ture şi îmi permitea mai uşor deplasări prin ţară, l-am putut vizita pe fratele Traian câteodată şi la două săptămâni, ocazii când petreceam stări de părtăşie cerească. Cartea a fost motivul deselor noastre întâlniri. Multe lucrări frumoase au fost realizate în urma colaborării noastre, şi pământeşti, dar mai ales duhovniceşti. Iar acestea au pornit de la nevoia de carte duhovnicească ce era tot mai mare printre fraţi, în urma deselor percheziţii şi confiscări, chiar şi a celor foarte puţine de care se putea face rost cu mari riscuri. Cartea duhovnicească, precum şi toată jertfa pe care o presupunea ajungerea ei în mâinile fraţilor era pentru noi o valoarea sfântă, care a devenit principala noastră preocupare şi care ne-a apropiat foarte mult.

Fratele Traian ne povestea cum spunea Părintele losif despre însemnătatea pe care o are pentru noi cartea lui Dumnezeu - Biblia.

Dumnezeu, Care este aşa de bogat în mila şi în îndurarea Lui, în urma rugăciunilor noastre şi ale unor credincioşi de peste hotare, făcea să ajungă cărţile în ţară, la fratele Traian: Biblia, Noul Testament, Biblia pentru copii, Cântări Nemuritoare şi altele, pe care el le ţinea ascunse într-un loc anume în şură. De acolo încărcam uneori chiar şi câte trei genţi şi plecam - pe ger mare, pe vifor, pe ninsori, pe arşiţă sau pe ploaie - cu ele la fraţi. Pe atunci, prin anii 1977-1985, era aşa mare foamete de literatură religioasă la noi în ţară, încât copiii noştri transcriau la lumânare carnete de cântări şi caiete de meditaţii ale fratelui Traian.

Astăzi suntem prea bogaţi, prea avuţi în ce priveşte literatura, dar viaţa noastră duhovnicească este mai slabă, mai sărăcăcioasă pentru că alergăm după alte lucruri.

Literatura care s-a scris atunci este comoara Oastei, pe care o avem astăzi. Dar acum ea stă în galantarele noastre, în librăria noastră, şi fraţii trec pe lângă ele cum trece trenul prin gară şi nu se opreşte. Greşit lucru. Literatura Oastei ţine de mântuirea sufletelor noastre. Cu lacrimi ne povestea fratele Traian cum a scris cântările nemuritoare pe şura cu paie, când era deportat în Bărăgan. Şi apoi manuscrisele de câte ori n-au fost distruse de ploi şi roase de şoareci prin locurile pe unde erau ţinute ascunse sau câte n-au fost confiscate la percheziţii, până să ajungă carte tipărită la fraţi... Aşa, muncă după muncă, sudoare după sudoare, noapte după noapte, prin frig sau arşiţă, foame sau sete, prin jertfe ca acestea. Lucrarea a propăşit ocrotită de braţul lui Dumnezeu. Şi „Nemuritoarea", pentru că e scrisă cu atâtea lacrimi, trebuie să o preţuim şi să-i cântăm cântările cu lacrimi. Nu să fie pusă în dulap şi rămasă acolo, ci transpusă în inimă de om, în inimă de came, în sufletele celor mari şi ale celor mici, ca să aducă roadele pentru care a fost scrisă de-atâtea ori cu mâna tremurândă. Uneori, când ajungeam la el şi atâta mai spunea:

- Bine că ai venit! Ia din sticluţa aceea şi unge-mi mâna, că nu mai simt creionul. Să mai punem puţin sângele în mişcare.

Şi se oprea din muncă, iar eu trebuia să fac lucrul acesta, să mă ating de omul lui Dumnezeu, însă a trebuit să o fac şi nu numai o dată, ci în nenumărate rânduri.

Aşa a fost mersul nostru şi ne îmbărbăta amintindu-ne de viaţa primilor creştini care sufeieau în arenele Romei, ori de câte ori ne întâlneam amândoi şi stăteam de vorbă în cămăruţa lui despre primejdiile şi riscurile cu care trebuie să-L urmăm şi noi pe Domnul, ca şi aceia.

Chiar şi aducerea în ţară a acestor cărţi a cerut multe sacrificii: unor loturi care au fost descoperite la vamă li s-a dat foc, altele au fost făcute hârtie igienică, altele au fost aruncate în Dunăre din vapoare...

Şi fratele Traian era uneori nevoit să-şi cumpere propriile cărţi de la alţii: munca lui, jertfa lui, lacrimile lui, suferinţele lui, nopţile lui, el le plătea a doua oară şi le aducea fraţilor ostaşi.

Mi-aduc aminte de multe întâlniri cu fratele Traian la Covasna. Ce părtăşii frumoase am trăit acolo cu el şi cu mulţi fraţi, printre care nelipsit era fratele Vasile Pavel, însoţitorul fratelui Traian!

O scumpă şi dulce prietenie am avut cu fratele Pavel Vasile, pentru că în casa lui din Beiuş am trăit stări atât de înalte, că nu sunt cuvinte să le exprim. O, câte lacrimi s-au vărsat acolo împreună cu familia... Aici îl aşteptam pe fratele Traian. Iar el îşi făcea drum în oraş cu un bidon pentru petrol, ca să poată eventual motiva, dacă ne-ar fi găsit oamenii Securităţii, că a venit să cumpere petrol pentru lampa de gătit. Nu ne mai înduram să plecăm din casa fratelui Vasile. Şi cum să uităm noi părtăşiile acestea, cum să nu le ţinem trează amintirea pentru urmaşii noştri...

Când îmi amintesc noaptea de aceste stări nu-mi mai vine nici somnul, nici foamea. Aşa leagă pe om lucrarea aceasta a lui Dumnezeu, aşa îl uneşte pe un om cu alt om şi îl numeşte frate de duh, frate de lucrare, frate de istorie, frate de Oaste...

Fratele Traian ne povestea cum s-a văzut, rămas în urma Părintelui Iosif şi a fratelui Marini, singur în bătaia vânturilor şi cum a strigat el atunci: „Doamne, încotro să apuc, decât numai în genunchi la Tine. La harul şi la scaunul îndurării Tale." Şi mă bucur când le găsesc scrise şi le citesc în cărţile sale, parcă îl văd printre rânduri, cu ochii în lacrimi, cum ni le povestea înainte de a fi scrise.

Prin părtăşia mea, prin intimitatea mea cu acest om al lui Dumnezeu, fratele Traian, pentru mine, a rămas tată, pentru mine a rămas mamă, pentru mine a rămas adevărat frate. Dar cel mai mult pentru mine a rămas părinte duhovnicesc care m-a crescut.

Ne gândim şi la prezentul nostru de azi, dar vedem că e mai consistent trecutul decât prezentul, pentru că amintirile din primele noastre întâlniri aproape că nu se mai potrivesc cu prezentul. Acum suntem furaţi, suntem epuizaţi din toate punctele de vedere, şi ideologic, şi material, şi duhovnicesc, de alte gânduri şi alte idei. 

(Mărturia lui Toader Slavu - In memoriam Traian Dorz. Mărturii la 20 de ani de la trecerea în veșnicie, ediție îngrijită de Corneliu Clop, Editura Oastea Domnului, Sibiu, 2009, pp. 268-274)

Adaugă comentariu

Codul de securitate
Actualizează

Calendarul de comemorări

Comemorari recente

Citatul zilei
  • "Trebuie să mărturisim prin comportarea de zi cu zi, poate cu suferinţă, cu sânge şi chiar cu viaţa de ni se va cere." Traian Trifan

Ultimele comentarii